Anul trecut , tot in preajma sarbatorilor incepeam sa scriu in acest blog personal . Era dupa moartea bunicii mele , pe care nu apucasem sa o mai vad pentru ultima data . Doar pentru o zi . Mai tin minte ca durerea era amestecata cu furie . Mi-am permis chiar sa ma rastesc retoric batand cu pumnul in masa : " De ce nu m-ai asteptat inca o zi ? " Ma obisnuisem sa ma astepte mereu , sa-si faca crucea de multumire cand ma vedea ajuns , sa imi ureze bine am venit si sa-mi spuna cat de mult i-a fost de dor . Va trebui sa-mi schimb si obisnuintele . Sa astept chiar daca stiu ca e in zadar . Sa mi-o amintesc in gand si sa vorbesc la fel de incifrat in speranta ca ma aude . Mi-am schimbat multe de atunci . Inclusiv viziunea asupra mortii . Am trecut de faza in care o vad ca un rapace pradator , scuturand precum un coiot fiece picatura din suflet si apoi aruncand starvul deoparte , spre cei care mai gasesc cate ceva de facut cu el . Precum la nastere pare clipa cea mai usoara si care trece cel mai repede . Abia apoi incepe circul vietii . Viata de dupa . Nu viata de dupa moarte ci viata de dupa mort . Suna pervers de implacabil si prefer traducerea englezescului "past away " - a plecat undeva .... Fara tinta , fara scop , fara nimic de fapt ... Socul mereu dilata timpul . Nu-l mai simti in ore , minute si secunde . Totul ti se pare la nivel temporal greu de perceput si cuantizat . Doar succesiunea zilelor si a noptilor te poate face atent la implacabila spirala a timpului . In rest totul e o nesimtire temporala . Pana cand te simti singur pe buza prapastiei si echilibristica te ajuta intr-un final sa te aliniezi la realitate .
Tanatofobia te face sa-nghiti si ce nu e al tau - mortile altora . Poate de aici explicatia gustului amar ce deriva dintr-o stare de satul de propria moarte . Ce-i prea mult dauneaza grav sanatatii chiar si-aici . Nu va imbulziti sa-mi serviti mortile voastre , abia o gestionez pe a mea . O ascund in toate cotloanele posibile , pun peste ea bolovanul presupusei ignorantei si initial imi frec mainile a succes .Chiar zambesc satisfacut ca dupa o victorie . Nici nu fac cativa pasi si in linistea serii se aude un suierat ascutit care-ti parjoleste creierii , care te furnica si te patrunde . Si cand incerci sa gasesti sursa zvarcolelilor interioare , nici macar trecandu-ti prin cap ca de acolo ar fi , vezi zadarnicia anterioarelor actiuni . Suieratul chiar loveste pe nesimtite . Si tot pe nesimtite il auzim sau ne facem ca nu . Moartea nu va fi vie niciodata si ea stie prea bine asta . De aceea se si razbuna , din neputinta , ce noi cei vii . Si atunci, cand ne prinde , musca letal rapid sau ii place sa asiste la chinul zdruncinatoarelor momente de pregatire pentru asa ceva .
Un timp am crezut ca sinucigasii ajung in stadiul asta pentru ca nu reusesc sa raspunda la intrebarea : care sunt criteriile dupa care moarte loveste ? Si, pentru ca raspunsul nu vine de nicaieri si mandria personala nu permite sa lase dileme nerezolvate , si-o rezolva singuri , raspunzand astfel si la intrebari existentiale . Pentru acest tupeu al curiozitatii nestavilite se pare ca si cei ramasi si probabil si cei de dincolo aplica o tratatie diferita , vor sa-i pedepseaasca pentru aceasta scormoneala nepotrivita .
Cand credeam ca oarecum adversitatea comportamentala fata de acest subiect e mai potolita ( in sensul de uitat ) , aflu despre un prieten foarte bun patruns ireversibil de suieratul din context . Un om deosebit , fara pic de rautate in suflet , la locul lui si cuminte in relatia cu viata si cu Dumnezeu . A inceput iar dilatarea timpului ....nu mai stiu zilele saptamanii - e primul simptom . Am inceput sa-i plang prematura si posibila disparitie , drama actuala . Il privesc si nu-mi vine sa cred ca suierul sapa , ca neputinta naste frustari si da modele in care gandurile te fixeaza ca si probabilitati extinse . Mori de fapt cate putin cu fiecare dintre semeni sau e apasatoare moartea lor ? Care e relatia care mentine echilibrul si care sunt mecanismele care mentin atele ( itele ) in tensiunea necesara neincurcarii lor ?
