ZIUA 1 - PORTUL TOMIS
PREAMBUL
PREAMBUL
Calatoria asta a venit peste mine ca o avalansa in Himalaya. Desi o asteptam, m-a luat pe nepregatite si desi stiam in mare despre ce e vorba, m-a coplesit cu forta trairilor din ea. Am refuzat sa o privesc logic mult timp pentru a nu face loc indoielilor. Inconstientul meu si-o dorea si mi-era deajuns. Era acolo pe lista “must to do “ si o asteptam ca un copil care scrisese mosului ce vrea sa primeasca de Craciun. Eu imi doream doar o zi de yachting in Marea Neagra si soarta ( uff, ce cuvant sinuos !!) imi intindea acum o provocare de cel putin 8 ori mai mare.
Totul a venit cu acel telefon care a transformat o banala conversatie in startul unei calatorii care avea sa fie drumul meu initiatic la “Mecca“.
- Salutare, Mugurel. M-a sunat Constantin sa-mi spuna ca are nevoie de echipaj pentru o calatorie cu Bananec Blues de la Tomis in Neo Marmaras , asta insemnand vreo 5 zile in conditii normale si max o saptamana daca vremea e mai nefavorabila. Eu nu pot sa plec si m-am gandit sa te anunt pe tine caci stiu ca-ti doreai. Ce zici? O sa fie fain, o sa vezi !
Deja era liniste peste tot, pana si in capul meu iar pulsul il simteam cum imi batea mai tare si parca cu picioarele in poarta pieptului. Pe cerul din fata mea un curcubeu imens croseta cuvantul PROVOCARE iar celelalte simturi detectasera starea si intrasera in alerta de grad zero.
- Mai esti …… ?
- Daaaaa, daaaa……
- Ce zici ?
- Suna foarte tentant. E cam din scurt, saptamana asta mai am de organizat Parada Ambarcatiunilor, luni dimineata trebuie sa fiu neparat la un proces pe care il am cu Politia Romana pentru revendicarea carnetului de sofer, dar am sa vorbesc cu familia si ma hotarasc intr-o zi...doua.
E clar ! Logica din mine incepusa sa caute scuze, era pericol de abandon prematur, asa ca era cazul sa intind pasul, sa scot cravasa si sa dau semne ca EU sunt cel care controleaza totul.
- Eu zic ca e o ocazie din care poti invata multe si de la Constantin chiar ai ce invata, ti-am mai spus. Daca te hotarasti suna-l si aflii si celelalte detalii.
Stiam deja destule despre Constantin si orice alta varianta de profesor de sailing oricat de easy-way ar fi fost, nu m-ar mai fi tentat. Pusesem demult deja degetul pe Scoala de Sailing Constantin in pofida parerilor diferite de la unii. Mi-era si mai clar acum, ca asta era varianta extinsa de a invata de la un profesionist adevarat si nu oricum, ci in miezul luptei.
- Multumesc Ion pentru telefon si iti multumesc ca mi-ai facut ziua agitata.( rasete )
Ma incruntam mereu cand primeam urari de genul : “Sa ai o zi usoara ! “ sau “ Sa ai o zi linistita “ . Mie imi plac zilele agitate si pline, la sfarsitul carora simti oboseala aia placuta si dupa care ai tolba plina de satisfactii, dileme in curs de rezolvare si solutii pentru toate. Nu sunt ipocrit sa nu recunosc ca prima tentatie este sa zic : “Ufff, iarasi? Nu se mai termina ? “ , dar pe masura ce intram in ele, simteam gustul placut al satisfactiei, uneori minora, a lucrului rezolvat.
- Nu uita ca te astept sambata viitoare la Parada Ambarcatiunilor sa sarbatorim un an de yachting in capul tau (rasete).
-
Pe Ion il cunoscusem la o tura cu caiacele pe Dunare acum doi ani. Era un tip serios si foarte pasionat de ceea ce facea, caiacul era pentru el o pasiune infipta adanc in constiinta lui. Atat de adanc incat, desi privea cu curiozitate vadita canoea mea cu vela, era totusi circumspect la a o icerca atunci cand am fost impreuna spre Calarasi. Anul urmator l-am invitat la a doua editie a Paradei Ambarcatiunilor, la Giurgiu, unde urma sa deschida cu caiacul sau sectiunea ambarcatiunilor cu vasle. La fel de intamplator ( o spun ironic, pentru ca nu cred in intamplare ) a facut o plimbare cu un velier prezent la parada si cred ca atunci s-a imbolnavit iremediabil. M-a sunat a doua zi sa-mi spuna ca toata noaptea a visat numai veliere, ca deja si-a comandat pe internet tot ce a gasit carte despre yachturi si ca se va inscrie la cursurile de navigatie cat de curand. De atunci imi spune NASUL cand ne intalnim si glumim despre microbul yachtingului care facuse ravagii in el. A fost una din satisfactiile mele intrinseci si, desi mare lucru nu facusem, eram mandru mereu de el si realizarile lui. Determinarea lui mi-a fost un exemplu pentru ce urma sa fac si eu.
Simteam ca trebuie sa actionez pe moment ca sa nu las logica sa muste si sa-mi maltrateze primul instinct in baza caruia actionam inca. Am cautat numarul capitanului Constantin in memoria telefonului si fara ezitare am apasat pe butonul APEL.
- Buna ziua ! – am salutat simplu, ca la un apel catre un nr luat de pe OLX atunci cand vrei sa cumperi ceva.
- Buna ziua ! – mi-a raspuns o voce grava, serioasa si in minte mi-a aparut imaginea lui Tin Capitan ,cea din poza de profil de pe Facebook unde eram “prieteni” . Ma recomand si ii spun ca sun pentru ca am auzit de la un prieten ca ar mai fi locuri libere in echipaj pentru calatoria spre Grecia.
- Ce experienta ai in yachting ? – m-a bagat fara echivoc in coltul ringului capitanul si incepeam sa ma simt ca la un interviu.
- Am navigat pe Dunare cu canoea mea cu vela, am un catamaran de 6m cu care ma mai plimb si am facut iesiri de max 2 zile cu cateva veliere de 20” si 26 “. Nimic pe mare. Am brevet de conducere ambarcatiuni de agreement categoria D si C deci notiunile teoretice le am , dar experienta mea se reduce la apa dulce si maluri apropiate. Am un club nautic SAN GIORGIO la Giurgiu si in comunitatea de prieteni si barci de acolo am apucat sa prind gustul yachtingului.
- Aahaa, stiu despre voi de pe facebook. Saptamana viitoare aveti Parada Ambarcatiunilor, nu ?
- Daaa, asa e ! – bucuros ca am un punct comun de discutie . Va invitam la Giurgiu sa ne fiti alaturi.
- Multumesc de invitatie dar am destule de rezolvat aici in Constanta inainte de plecare, mi-a raspuns sec Capitanul.
- Cand si la ce ora ar fi plecarea in croaziera?
- Luni, pe 7 septembrie, in jur de pranz as vrea sa plecam. Ia legatura cu Dorin Chis si puneti-va de comun acord cand ajungeti in Tomis. O sa-ti trimit numarul prin SMS. Pe urma suna-ma, sa-mi spui ce ati hotarat.
- Bine, domnule Constantin, asa ramane. Multumesc !
Pntru ce ii multumisem de fapt ? Nu a spus nici NU, nici DA. Si totusi parca tonul a fost pozitiv si faptul ca nu a fost categoric intr-un sens anume e un semn bun. Probabil ca mai cantareste ofertele pe care le are …… Deja avocatul diavolului avea de ce se lega in pledoaria sa finala. Inca ii astupam bine gura cu mainile amandoua si il legasem ferm in camasa de forta. Timpul insa trecea in favoarea lui.
Seara, in familie, anunt despre oportunitatea de a pleca pe mare. Se obisnuisera cu ideea caci o promovasem de mult, insa o saptamana li s-a parut mult din start. Rasete ironice si amare in acelasi timp acompaniau atmosfera care nu prea era pro.
- Crezi ca o sa rezisti o saptamana? Ai uitat de raul de mare?
Uitasem pe naiba! L-am ascuns ca pe un corp delict undeva in cotloane ascunse spre a nu fi gasit de mintea care l-ar fi folosit in analiza SWOT care deja se configura nefavorabila. Iar rau de mare era un argument major. Mi-a fost rau in masina de cand ma stiu, lucru mostenit de la mama mea care ma invatate sa cant, fie si in gand, ca sa-mi treaca. Nu mi-a trecut decat atunci cand am trecut legal la volan si de atunci e locul meu favorit in masina. Am predat mai departe pe cale genetica raul de masina si chinul a reaparut prin fata mea care a mostenit, fara drept de apel, si bune si rele.Chinul era acum cu atat mai rau cu cat nu aveam niciun control asupra lui. Nici pastile si nici metoda mamei cu cantatul nu si-au facut efectul asupra ei, asa ca am asteptat resemnati varsta cand a putut prelua volanul ca ultim remediu posibil. Dar cum sa spui atunci cand pleci intr-o excursie soferului de autocar : “ Ia da-te matale deoparte, ca de aici va conduce fie-mea ? “ . Si in avion si pe mare s-a dovedit a fi la fel de rau amandurora, asa ca ne consolam sa fim doua legume care asteptau vremea sa puna picioarele pe pamant nemiscator.
Am tot crezut ca ma voi invata cu raul si chiar simtisem in 4 ani de cand mergeam in diferite ambarcatiuni ca oarecum ma acomodasem.Minimizasem insa efectul valurilor de mare comparativ cu cele ale Dunarii si asta avea sa ma coste.Stiam insa ca daca e sa fiu logic nu mai plecam pe mare niciodata si puneam mereu dopuri in urechile mintii cand logica ma lovea cu argumente peste nas.
A doua zi l-am sunat pe Dorin Chis, despre care auzisem si citisem atatea, dar nu ne cunoasteam. Avea telefonul mereu inchis si parca poteca asta mereu blocata nu-mi placea. Desi mai era o saptamana am inceput sa-mi fac bagajul si asta imi aducea aminte de copilarie cand, cu saptamani inainte de a pleca intr-o tabara, imi aranjam lucrurile in valiza mea de carton, imi faceam opis ca sa nu cumva sa uit ceva si noaptea, inainte de culcare, faceam trasee imaginare care ma purtau deja in viitorul pe care-l prefiguram plin de peripetii.
In fiecare zi Dorin nu era de gasit. Banuiam ca e undeva inafara tarii dar tot speram sa se intoarca ca sa stabilesc detalii de plecare. Intre timp am aranjat si cu avocatul ca sa lipsesc de la audiere si astfel sa pot pleca luni de dimineata catre Constanta.
Apoi au inceput pregatirile pentru Parada Ambarcatiunilor si, pe moment, am uitat de toate. Doar seara, inainte de culcare, plecam in lumea somnului la bordul lui Bananec Blues si numele lui nu-mi inspira decat sunetul valurilor ce acompania un blues cantat la trompeta iar eu la eche, cu picioarele rezemate de sarturi privind cum soarele se oglindeste in zapada valurilor.
Undeva pe vineri am primit telefon inapoi de la Dorin si zambetul mi-a curpins fata cand s-a recomandat la telefon. I-am spus cine sunt si cine voi fi saptamana viitoare si am incercat sa-i expun variantele de a merge impreuna spre Constanta luni impreuna .A ramas sa vorbeasca si cu ceilalti coechipieri si sa ne auzim zilele viitoare ca sa ne cuplam intr-un fel pe drum, fie ca-i tren sau masina.
Intre timp invitati, prieteni, treburi organizatorice, cate-o bere de diferite marimi si producatori cu fiecare si o zi frumoasa cu soare puternic care mi-a indus o insolatie usoara de simteam ca nu pot manca si bea nimic. Doar multa apa plata.Ca de fiecare data, n-am prea reusit sa ma bucur de compania participantilor caci trebuia sa fiu cand pe podul Bizetz sa prezint ambarcatiunile, cand la ponton pentru festivitatea de premiere, cand sa ii invit pe toti la masa sau la fotografia de grup. Asteptam ca asta sa se termine si sa inceapa ziua mea.
PORTUL TOMIS
A doua zi, dis de dimineata, am plecat cu rucsacul in spate spre microbuzul care ma ducea spre Bucuresti. Ma simteam ca in studentie, cand in vacanta mai plecam cate o saptamana prin te miri ce locsor din tara asta. In acelasi timp aveam un simtamant ciudat neavand masina la dispozitie si parca oarecum rupt de lumea care acum se desfasura cu o viteza prea mica pentru mine. Microbuzul nu mergea decat cu maxim 100km/h , metroul de la statia Eroii Revolutiei si pana la Gara de Nord circula cu o viteaza medie si mai mica, iar trenul, cu care nu mai mersesem de vreo 20 de ani, mi s-a parut o diligenta pe un drum prafuit si plin de gropi si denivelari.Disparuse confortul transportul in masina personala si asta a fost un prim soc. De cum am ajuns in Gara de Nord mi s-au rupt ochelarii de soare si primul lucru pe care l-am cautat a fost un tub de Picatura care a reusit sa uneasca pacifist partile certate pana la rupere din ochelarii mei, in timp ce savuram o cafea fierbinte pe tereasa Mac Donald. In ultimele 48 de ore mancasem o zeama de ciorba de peste si doua banane azi dimineata.
Trenul avea 60 de minute intarziere deja, dar nu ma prea sinchiseam , echipajul ar fi intarziat in corpore si sentimentul asta de aparteneta la unui grup ma linistea. Mi-au placut dintotdeauna "sporturile" de echipa. Baietii vedeau de la Oradea cu cuseta asa ca probabil stateau comod , Ramasese sa ii caut si sa stau cu ei pana la Constanta. I-am gasit repede caci odata ajuns trenul, toate geamurile de la cusete s-au deschis si chipuri, unele mai botite de perna incomoda,altele mai zambarete, ieseau la soare si la aer ca termitele din musuroi dupa o ploaie buna. Primul pe care l-am cunoscut a fost Alin care mi-a preluat pe geam rucsacul si astfel m-am strecurat mai usor catre compartimentul lor. Alin e un tip jovial cu care am empatizat inca de la-nceput. Poarta un cioc carunt si imi face impresia ca e cam de-un leat cu mine. Apoi fac cunostiinta si cu ceilalti - Marco un tinerel dragut care nu cred ca are mai mult de 18-19 ani cu ochii carpiti de somn inca in patul superior al cusetei si, in sfarsit, Dorin cu care m-ai vorbisem insa doar la telefon. Abia cand l-am zarit mi-am dat seama de asemanarea cu poza de pe coperta cartii " O cafa la Istambul " si de poza de la profilul de pe barcaholic unde semna cu nick-name-ul dilu-crocodilul. M-am obisnuit repede cu accentul lor ardelenesc, ba chiar imi placea cand fiecare propozitie a lui Dorin incepea cu particula "no". Imi parea mereu ca un preambul la ce urma sa spuna, ca un fel de incalzire fonetica a frazei de dupa, un fel de turare a motoarelor vocale inainte de explozia de cuvinte. No, dupa cateva zile ii copiasem pe nesimtire ticul verbal. Am vorbit despre barci si expeditii, desi eu voiam sa obtin cat mai multe informatii despre Tin Capitan, Bananec si drumul pe care urma sa-l facem impreuna. Nici n-am realizat cand am ajuns in Constanta si a trebuit sa coboram. Am luat un taxi si iata-ne deja in portul Tomis. Emotiile incepeau sa faca ochi acum in miezul zilei usor, dar destoinic. Aveam sa-l cunosc in sfarsit pe Capitan si ambarcatiunea care avea sa ne poarte in spatele ei arcuit sau in pantecele ei precum intr-un marsupiu, timp de 3 mari. Dorin mergea inainte si se vedea dupa siguranta mersului sau ca stia unde trebuie sa ajungem. Cand am ajuns la dana cu pricina, deja de la capatul ei i-am zarit alura Capitanului si i-am recunoscut trasaturile. L-ai fi "citit" dintr-o suta ca era un om al marii, cu tenul sau bronzat masliniu, cu barba sura, parul carunt si fata care trada un aer mediteraneean sau chiar grecesc. Dincolo de toate, tricoul sau in dungi si felul in care se sprijinea intr-unul din sarturi il desconspira chiar si in fata unor novici in ale marinariei. Apoi am recunoscut alura Bananecului, vestita barca care ajutase ca un complice la scrierea atator povesti si clipe de neuitat cu iz de sare. Capitanul era angrenat intr-o discutie asa ca ne-a invitat la bord. Am pasit temator peste balustrada si m-am asezat in cockpit, cuminte, cu rucsacul intre picioare. Ma simteam ca atunci cand am mers prima oara la gradinita si m-am asezat timid pe scaunelul de lemn vopsit bleu deschis.
- Bine ati venit la bordul Bananec Blues, ne-a urat Capitanul cand a revenit din discutia pe care o terminase.A dat mana cu fiecare din noi si apoi a continuat spech-ul.
- Aveti cate doua locuri in cabina prova si pupa si inca un loc in salon. In spatele mesei de navigatie voi dormi eu. Duceti-va bagajele si sa ne organizam caci deja e cam tarziu.
Eu mi-am ales locul din stanga in cabina prova alaturi de Dorin, Alin a ramas in cabina pupa singur iar Marco a ramas in salon. Am inceput sa-mi scot din rucsac hainele si sa le asez in rafturile laterale ca sa am acces usor la ele. Mi-am intins si sacul de dormit pe locul pe care, pana la urma, n-aveam sa dorm deloc pana la sfarsitul trip-ului.
Ne-am strans apoi toti la o sedinta tehnica si am stabilit ce urma sa cumparam de mancare. Dorin care stia din experientele anterioare ne-a avetizat ca de fiecare data mancarea a fost supradimensionata si ca doar la apa sa nu facem economie. Cu lista scrisa de Dorin , impreuna cu Alin, inarmati cu canistrele pentru motorina si cu Tin Capitan la volan, am plecat la aprovizionare cu minivan-ul Constantin Sailing cu nr de Bulgaria. Era prima mini-expeditie avandu-l la comanda si s-a comportat ca un adevarat capitan. Ii urmaream cu coada ochiului miscarile si atitudinea si preferam sa tac culegand informatii despre arhetipul atat de individual al lui Tin Capitan. Auzisem ca poate fi foarte autoritar si aprioric nu ma deranja asta. Singurul lucru pe care mi l-am permis sa-l testez era simtul umorului. Apoi m-am linistit - il avea si modul in care a raspuns denota inteligenta de care aveam nevoie sa ma apropii de un om.
Usor, usor am ajuns si la Kaufland pe care-l preferam pentru ca ii cunoasteam asezarea pe rafturi si astfel speram sa-l parcurg cat mai repede. Si acasa cea mai mare corvoada este sa merg in hypermarket si nu pentru ca trebuie sa imping caruciorul plin sau sa indur cu stoicism plimbarea sinuoasa printre rafturi ci pentru partea finala cand se aude sunetul casei de marcat care se deschide cam goala si se inchide apoi cam plina. Tin Capitan nu facea mofturi la mancare dar a fost foarte atent la bere si tigari. Eu imi luasem portia mea de bere Radler de lamaie anticipand ca o sa am nevoie de ceva mai soft. Inarmati cu proviziile am venit inapoi la chei si le-am predat lui Dorin, care cunostea deja barca care urma sa le aseze astfel incat sa stim de ele. Alin m-a invitat sa bem o cafea pana colegii nostrii terminau de aranjat ce le adusesem asa ca am iesit din nou pe tarm, pentru ultima data inainte de marea plecare.
Marina Tomis nu e prea mare dar are un aer boem incepand cu barbatii spilcuiti care-si beau cafeaua pe puntea superioara a yachtului si care privesc de foarte sus trecatorii, la "tinereii" trecuti de varsta a doua care plimba la brat pitipoance cu doua generatii mai mici decat ei, la domnisoarele care-si etaleaza pantecele si decolteul la umbra stufoasa a genelor care ar tine intinsa o randa de Optimist atunci cand clipesc des si care-si folosesc ca si pueril motiv de plimbare sustinerea in lesa a vreunui pudel proaspat iesit din salonul canin de tuns si frezat. In rest , ici colo, cate un tinar imberb care priveste prin ochelarii cu lentile groase cu admiratie catre yachturile care denota opulenta si care este adus la realitate in cele din urma doar atunci cand slapul lui de taraba se ia la tranta cu vreo parama trasa neglijent in calea lui. Cafenelele din marina sunt toate high-class, demne de un loc asa de cosmopolit. Singurul element care trebuie sa-i fi scapat lui Mazare, ca mare proprietar de marina, era lantul de bicicleta cu cifru care permitea sau nu accesul in interiorul danelor. Pana si noi, la o un mic club nautic la Giurgiu avem sistem de acces pe rampa cu cifru si cartela.
Cand ne-am intors la barca deja baietii aranjasera bagajul, incat parea ca Bananec Blues inghitise total incarcatura cuprinsa in doua cosuri cu varf de la Kaufland si doua canistre de motorina. Urmeaza acomodarea cu Bananec Blues pe care sincer mi-l inchipuisem mai mare, dar inghesuiala la bord nu ma deranja, ci dimpotriva imi dadea un sentiment de apropiere fata de echipaj. Capitanul si-a intrat in rol si intr-o sedinta tehnica ne-a spus micile chichite de care tinea in mare buna functionarea barcii : folosirea toaletei, a pompei de apa, accesul in cabine, modul de a coexista in cockpit si rolul capitanului la bord si modul de subordonare. Totul a inceput cu celebra fraza : " la bord, pe mare, tot ce poate aluneca va aluneca, tot ce poate cadea va cadea." Asta mi-a adus aminte de un mod de a privi pericolul la modul preventiv : daca ti se pare ca se poate intampla ceva, trateaza-l ca si cum s-ar intampla deja. Desi ne-a invitat sa ne spunem pe nume, eu nici macar acum nu-i pot spune decat Capitane sau Tin Capitan si asta dincolo de respectul datorat varstei si experientei sale. Isi intrase in rolul de profesor si se vedea ca-i place caci si-a dat seama tarziu ca lucrurile astea le putea face si pe mare si era mai important sa plecam.
Am facut ultimele pregatiri pe barca, am legat dinghi-ul la prova, motorul a inceput sa toarca si cu un sentiment de retinere am dezlegat parama pupa ca pe un cordon ombilical care ne tinea legati protectiv de pamantul-mama. Nu-mi venea sa cred ca eram in sfarsit pe mare. Capitanul apeleaza politia de frontiera prin statie anuntandu-i ca parasim teritoriul romanesc:
- Politia de frontiera, aici velierul Bananec Blues, cu echipaj romanesc, cerem persimiunea de a parasi portul Tomis cu destinatia Mangalia.
Canalul duplex ne trateaza cu liniste. Capitanul repeta cu o voce plina de gravitate si formalism poezia de despartire fata de portul Tomis dar nimeni nu se sinchiseste sa ne raspunda. Probabil obisnuit cu astfel de miserupisme, Constantin renunta si isi ancoreaza privirea la cursul navei care depaseste promotoriul portului cu Serban la timona. Serban ne-a fost recomandat ca un fost elev la scoala de navitatie Constantin sailing si care va merge cu noi pana in Mangalia. Eu insa asteptam cu emotie comanda de a ridica velele caci pentru asta venisem : pentru sailing.
Deja tarmul isi imbraca pijamaua de seara colorata in niste culori psihedelice cu mult rosu iar noi, tacuti, inca il privim ca pe o vedere primita de la un prieten bun din vacanta. Spre noi se indreapta un velier si parca sunt invidios pe ei ca au ambele vele intinse si pline. Ca deobicei echipajele se privesc, se saluta si se urmaresc pana cand orizontul ii inghite. Imi place acest fel de solidaritate pe care am intalnit-o mereu pe apa. Probabil ca e ca atunci cand se intalnesc doua camile in desert desi imaginea asta este la polul opus al realitatii noastre. Valurile se fac din ce in ce mai simtite si realizez, ca o intarire a unui corolar, ca Dunarea se varsa in Marea Neagra si nu invers. Starea de confort incepe usor sa dispara si desi blindat cu plasturi impotriva raului de mare deja ureche mea interna tipa isteric catre creier care nu stie cum sa o mai impace. Sper sa rezistam avalasei de nemultumire. Odata cu seara apar si primele lumini cardinale si manualul meu de navigatie nocturna incepe sa se largeasca pana spre orizont si sa-mi prezinte plansele colorate si nu alb-negru cum le urmarisem eu in orele in care le studiasem chiar si inainte de plecare.
Am trecut pe nesimtite de portul Constanta, de Agigea si nu puteam face decat sa privesc si sa ma incarc cu placerea de a fi acolo, placerea de a fi personaj principal in propriul tau vis. Frumusetea peisajului mi-era umbrita de starea mea generala care se agrava cu fiecare val contorizat de opera vie a vasului. Alin a observat ca devin o umbra necuvantatoare si imi mai da o pastila de la el. Probabil acum as bea si gaz lampant nuami sa ma descatusez de starea care nu ma lasa sa ma bucur de ce era in jurul meu. Din cand in cand, ca o mama grijulie Alin ma interogheaza :
- Cum esti ? E mai bine, nu-i asa ?
- Mda , il mint protocolar, fofilandu-ma de la experimentul Placebo pe care il experimenteaza cu mine.
Insa de fiecare data faptul ca ii pasa de mine ma face sa ma simt mai bine si simt ca mi-e drag pentru grija pe care si-o face pentru mine.
Cand ajungem in Mangalia, in miez de noapte, deja eram experimentat in modul prin care pot sa-mi vars contiutul stomacului peste bord. Am conchis, ca un profesionist in devenire in acest neagreabil sport, ca pe sub balustrada aruncarea e mai eficienta. Oprirea in portul Mangalia a fost benefica pentru organele mele interne care suferisera dupa revolta interna concertata de urechea medie. O umbra de indoiala, un dracusor mic imi sugera totusi subtil ca m-as putea odihni relaxat intr-un pat de hotel in Mangalia pana cand maine voi putea purcede pe drumul inapoi spre normalitate. M-am intors cu spatele spre tarm ca sa-mi asigur atitudinal victoria impotriva tradatorilor. Mi-am reaszat pozitia catre tarm abia cand am simtit o privire insistenta in ceafa. Ulterior am constatat ca a meritat intoarcerea cu 180 de grade, Doi ochi de un albastru intens, infipti intr-o fata rotunda de femeie imi compara trasaturile generale ale fetei cu poza din cartea de identitate. Zambetul de final mi-a linistit pana si raul de mare si pe moment am uitat de toate relele.
- Multumim! Drum bun sa aveti si mare linistita! - ne-au urat cei de Politia de frontiera, intinzandu-i skiperului buletinele noastre si actele de calatorie. Ne-am luat ramas bun si de la Serban care ne-a privit pana ne-am desprins de mal si am pornit la motor spre Bosfor.
Continuarea povestii o puteti citi in cartea FILOSOFIA MARII care va aparea in curand .....
PORTUL TOMIS
A doua zi, dis de dimineata, am plecat cu rucsacul in spate spre microbuzul care ma ducea spre Bucuresti. Ma simteam ca in studentie, cand in vacanta mai plecam cate o saptamana prin te miri ce locsor din tara asta. In acelasi timp aveam un simtamant ciudat neavand masina la dispozitie si parca oarecum rupt de lumea care acum se desfasura cu o viteza prea mica pentru mine. Microbuzul nu mergea decat cu maxim 100km/h , metroul de la statia Eroii Revolutiei si pana la Gara de Nord circula cu o viteaza medie si mai mica, iar trenul, cu care nu mai mersesem de vreo 20 de ani, mi s-a parut o diligenta pe un drum prafuit si plin de gropi si denivelari.Disparuse confortul transportul in masina personala si asta a fost un prim soc. De cum am ajuns in Gara de Nord mi s-au rupt ochelarii de soare si primul lucru pe care l-am cautat a fost un tub de Picatura care a reusit sa uneasca pacifist partile certate pana la rupere din ochelarii mei, in timp ce savuram o cafea fierbinte pe tereasa Mac Donald. In ultimele 48 de ore mancasem o zeama de ciorba de peste si doua banane azi dimineata.
Trenul avea 60 de minute intarziere deja, dar nu ma prea sinchiseam , echipajul ar fi intarziat in corpore si sentimentul asta de aparteneta la unui grup ma linistea. Mi-au placut dintotdeauna "sporturile" de echipa. Baietii vedeau de la Oradea cu cuseta asa ca probabil stateau comod , Ramasese sa ii caut si sa stau cu ei pana la Constanta. I-am gasit repede caci odata ajuns trenul, toate geamurile de la cusete s-au deschis si chipuri, unele mai botite de perna incomoda,altele mai zambarete, ieseau la soare si la aer ca termitele din musuroi dupa o ploaie buna. Primul pe care l-am cunoscut a fost Alin care mi-a preluat pe geam rucsacul si astfel m-am strecurat mai usor catre compartimentul lor. Alin e un tip jovial cu care am empatizat inca de la-nceput. Poarta un cioc carunt si imi face impresia ca e cam de-un leat cu mine. Apoi fac cunostiinta si cu ceilalti - Marco un tinerel dragut care nu cred ca are mai mult de 18-19 ani cu ochii carpiti de somn inca in patul superior al cusetei si, in sfarsit, Dorin cu care m-ai vorbisem insa doar la telefon. Abia cand l-am zarit mi-am dat seama de asemanarea cu poza de pe coperta cartii " O cafa la Istambul " si de poza de la profilul de pe barcaholic unde semna cu nick-name-ul dilu-crocodilul. M-am obisnuit repede cu accentul lor ardelenesc, ba chiar imi placea cand fiecare propozitie a lui Dorin incepea cu particula "no". Imi parea mereu ca un preambul la ce urma sa spuna, ca un fel de incalzire fonetica a frazei de dupa, un fel de turare a motoarelor vocale inainte de explozia de cuvinte. No, dupa cateva zile ii copiasem pe nesimtire ticul verbal. Am vorbit despre barci si expeditii, desi eu voiam sa obtin cat mai multe informatii despre Tin Capitan, Bananec si drumul pe care urma sa-l facem impreuna. Nici n-am realizat cand am ajuns in Constanta si a trebuit sa coboram. Am luat un taxi si iata-ne deja in portul Tomis. Emotiile incepeau sa faca ochi acum in miezul zilei usor, dar destoinic. Aveam sa-l cunosc in sfarsit pe Capitan si ambarcatiunea care avea sa ne poarte in spatele ei arcuit sau in pantecele ei precum intr-un marsupiu, timp de 3 mari. Dorin mergea inainte si se vedea dupa siguranta mersului sau ca stia unde trebuie sa ajungem. Cand am ajuns la dana cu pricina, deja de la capatul ei i-am zarit alura Capitanului si i-am recunoscut trasaturile. L-ai fi "citit" dintr-o suta ca era un om al marii, cu tenul sau bronzat masliniu, cu barba sura, parul carunt si fata care trada un aer mediteraneean sau chiar grecesc. Dincolo de toate, tricoul sau in dungi si felul in care se sprijinea intr-unul din sarturi il desconspira chiar si in fata unor novici in ale marinariei. Apoi am recunoscut alura Bananecului, vestita barca care ajutase ca un complice la scrierea atator povesti si clipe de neuitat cu iz de sare. Capitanul era angrenat intr-o discutie asa ca ne-a invitat la bord. Am pasit temator peste balustrada si m-am asezat in cockpit, cuminte, cu rucsacul intre picioare. Ma simteam ca atunci cand am mers prima oara la gradinita si m-am asezat timid pe scaunelul de lemn vopsit bleu deschis.
- Bine ati venit la bordul Bananec Blues, ne-a urat Capitanul cand a revenit din discutia pe care o terminase.A dat mana cu fiecare din noi si apoi a continuat spech-ul.
- Aveti cate doua locuri in cabina prova si pupa si inca un loc in salon. In spatele mesei de navigatie voi dormi eu. Duceti-va bagajele si sa ne organizam caci deja e cam tarziu.
Eu mi-am ales locul din stanga in cabina prova alaturi de Dorin, Alin a ramas in cabina pupa singur iar Marco a ramas in salon. Am inceput sa-mi scot din rucsac hainele si sa le asez in rafturile laterale ca sa am acces usor la ele. Mi-am intins si sacul de dormit pe locul pe care, pana la urma, n-aveam sa dorm deloc pana la sfarsitul trip-ului.
Ne-am strans apoi toti la o sedinta tehnica si am stabilit ce urma sa cumparam de mancare. Dorin care stia din experientele anterioare ne-a avetizat ca de fiecare data mancarea a fost supradimensionata si ca doar la apa sa nu facem economie. Cu lista scrisa de Dorin , impreuna cu Alin, inarmati cu canistrele pentru motorina si cu Tin Capitan la volan, am plecat la aprovizionare cu minivan-ul Constantin Sailing cu nr de Bulgaria. Era prima mini-expeditie avandu-l la comanda si s-a comportat ca un adevarat capitan. Ii urmaream cu coada ochiului miscarile si atitudinea si preferam sa tac culegand informatii despre arhetipul atat de individual al lui Tin Capitan. Auzisem ca poate fi foarte autoritar si aprioric nu ma deranja asta. Singurul lucru pe care mi l-am permis sa-l testez era simtul umorului. Apoi m-am linistit - il avea si modul in care a raspuns denota inteligenta de care aveam nevoie sa ma apropii de un om.
Usor, usor am ajuns si la Kaufland pe care-l preferam pentru ca ii cunoasteam asezarea pe rafturi si astfel speram sa-l parcurg cat mai repede. Si acasa cea mai mare corvoada este sa merg in hypermarket si nu pentru ca trebuie sa imping caruciorul plin sau sa indur cu stoicism plimbarea sinuoasa printre rafturi ci pentru partea finala cand se aude sunetul casei de marcat care se deschide cam goala si se inchide apoi cam plina. Tin Capitan nu facea mofturi la mancare dar a fost foarte atent la bere si tigari. Eu imi luasem portia mea de bere Radler de lamaie anticipand ca o sa am nevoie de ceva mai soft. Inarmati cu proviziile am venit inapoi la chei si le-am predat lui Dorin, care cunostea deja barca care urma sa le aseze astfel incat sa stim de ele. Alin m-a invitat sa bem o cafea pana colegii nostrii terminau de aranjat ce le adusesem asa ca am iesit din nou pe tarm, pentru ultima data inainte de marea plecare.
Marina Tomis nu e prea mare dar are un aer boem incepand cu barbatii spilcuiti care-si beau cafeaua pe puntea superioara a yachtului si care privesc de foarte sus trecatorii, la "tinereii" trecuti de varsta a doua care plimba la brat pitipoance cu doua generatii mai mici decat ei, la domnisoarele care-si etaleaza pantecele si decolteul la umbra stufoasa a genelor care ar tine intinsa o randa de Optimist atunci cand clipesc des si care-si folosesc ca si pueril motiv de plimbare sustinerea in lesa a vreunui pudel proaspat iesit din salonul canin de tuns si frezat. In rest , ici colo, cate un tinar imberb care priveste prin ochelarii cu lentile groase cu admiratie catre yachturile care denota opulenta si care este adus la realitate in cele din urma doar atunci cand slapul lui de taraba se ia la tranta cu vreo parama trasa neglijent in calea lui. Cafenelele din marina sunt toate high-class, demne de un loc asa de cosmopolit. Singurul element care trebuie sa-i fi scapat lui Mazare, ca mare proprietar de marina, era lantul de bicicleta cu cifru care permitea sau nu accesul in interiorul danelor. Pana si noi, la o un mic club nautic la Giurgiu avem sistem de acces pe rampa cu cifru si cartela.
Cand ne-am intors la barca deja baietii aranjasera bagajul, incat parea ca Bananec Blues inghitise total incarcatura cuprinsa in doua cosuri cu varf de la Kaufland si doua canistre de motorina. Urmeaza acomodarea cu Bananec Blues pe care sincer mi-l inchipuisem mai mare, dar inghesuiala la bord nu ma deranja, ci dimpotriva imi dadea un sentiment de apropiere fata de echipaj. Capitanul si-a intrat in rol si intr-o sedinta tehnica ne-a spus micile chichite de care tinea in mare buna functionarea barcii : folosirea toaletei, a pompei de apa, accesul in cabine, modul de a coexista in cockpit si rolul capitanului la bord si modul de subordonare. Totul a inceput cu celebra fraza : " la bord, pe mare, tot ce poate aluneca va aluneca, tot ce poate cadea va cadea." Asta mi-a adus aminte de un mod de a privi pericolul la modul preventiv : daca ti se pare ca se poate intampla ceva, trateaza-l ca si cum s-ar intampla deja. Desi ne-a invitat sa ne spunem pe nume, eu nici macar acum nu-i pot spune decat Capitane sau Tin Capitan si asta dincolo de respectul datorat varstei si experientei sale. Isi intrase in rolul de profesor si se vedea ca-i place caci si-a dat seama tarziu ca lucrurile astea le putea face si pe mare si era mai important sa plecam.
Am facut ultimele pregatiri pe barca, am legat dinghi-ul la prova, motorul a inceput sa toarca si cu un sentiment de retinere am dezlegat parama pupa ca pe un cordon ombilical care ne tinea legati protectiv de pamantul-mama. Nu-mi venea sa cred ca eram in sfarsit pe mare. Capitanul apeleaza politia de frontiera prin statie anuntandu-i ca parasim teritoriul romanesc:
- Politia de frontiera, aici velierul Bananec Blues, cu echipaj romanesc, cerem persimiunea de a parasi portul Tomis cu destinatia Mangalia.
Canalul duplex ne trateaza cu liniste. Capitanul repeta cu o voce plina de gravitate si formalism poezia de despartire fata de portul Tomis dar nimeni nu se sinchiseste sa ne raspunda. Probabil obisnuit cu astfel de miserupisme, Constantin renunta si isi ancoreaza privirea la cursul navei care depaseste promotoriul portului cu Serban la timona. Serban ne-a fost recomandat ca un fost elev la scoala de navitatie Constantin sailing si care va merge cu noi pana in Mangalia. Eu insa asteptam cu emotie comanda de a ridica velele caci pentru asta venisem : pentru sailing.
Deja tarmul isi imbraca pijamaua de seara colorata in niste culori psihedelice cu mult rosu iar noi, tacuti, inca il privim ca pe o vedere primita de la un prieten bun din vacanta. Spre noi se indreapta un velier si parca sunt invidios pe ei ca au ambele vele intinse si pline. Ca deobicei echipajele se privesc, se saluta si se urmaresc pana cand orizontul ii inghite. Imi place acest fel de solidaritate pe care am intalnit-o mereu pe apa. Probabil ca e ca atunci cand se intalnesc doua camile in desert desi imaginea asta este la polul opus al realitatii noastre. Valurile se fac din ce in ce mai simtite si realizez, ca o intarire a unui corolar, ca Dunarea se varsa in Marea Neagra si nu invers. Starea de confort incepe usor sa dispara si desi blindat cu plasturi impotriva raului de mare deja ureche mea interna tipa isteric catre creier care nu stie cum sa o mai impace. Sper sa rezistam avalasei de nemultumire. Odata cu seara apar si primele lumini cardinale si manualul meu de navigatie nocturna incepe sa se largeasca pana spre orizont si sa-mi prezinte plansele colorate si nu alb-negru cum le urmarisem eu in orele in care le studiasem chiar si inainte de plecare.
Am trecut pe nesimtite de portul Constanta, de Agigea si nu puteam face decat sa privesc si sa ma incarc cu placerea de a fi acolo, placerea de a fi personaj principal in propriul tau vis. Frumusetea peisajului mi-era umbrita de starea mea generala care se agrava cu fiecare val contorizat de opera vie a vasului. Alin a observat ca devin o umbra necuvantatoare si imi mai da o pastila de la el. Probabil acum as bea si gaz lampant nuami sa ma descatusez de starea care nu ma lasa sa ma bucur de ce era in jurul meu. Din cand in cand, ca o mama grijulie Alin ma interogheaza :
- Cum esti ? E mai bine, nu-i asa ?
- Mda , il mint protocolar, fofilandu-ma de la experimentul Placebo pe care il experimenteaza cu mine.
Insa de fiecare data faptul ca ii pasa de mine ma face sa ma simt mai bine si simt ca mi-e drag pentru grija pe care si-o face pentru mine.
Cand ajungem in Mangalia, in miez de noapte, deja eram experimentat in modul prin care pot sa-mi vars contiutul stomacului peste bord. Am conchis, ca un profesionist in devenire in acest neagreabil sport, ca pe sub balustrada aruncarea e mai eficienta. Oprirea in portul Mangalia a fost benefica pentru organele mele interne care suferisera dupa revolta interna concertata de urechea medie. O umbra de indoiala, un dracusor mic imi sugera totusi subtil ca m-as putea odihni relaxat intr-un pat de hotel in Mangalia pana cand maine voi putea purcede pe drumul inapoi spre normalitate. M-am intors cu spatele spre tarm ca sa-mi asigur atitudinal victoria impotriva tradatorilor. Mi-am reaszat pozitia catre tarm abia cand am simtit o privire insistenta in ceafa. Ulterior am constatat ca a meritat intoarcerea cu 180 de grade, Doi ochi de un albastru intens, infipti intr-o fata rotunda de femeie imi compara trasaturile generale ale fetei cu poza din cartea de identitate. Zambetul de final mi-a linistit pana si raul de mare si pe moment am uitat de toate relele.
- Multumim! Drum bun sa aveti si mare linistita! - ne-au urat cei de Politia de frontiera, intinzandu-i skiperului buletinele noastre si actele de calatorie. Ne-am luat ramas bun si de la Serban care ne-a privit pana ne-am desprins de mal si am pornit la motor spre Bosfor.
Continuarea povestii o puteti citi in cartea FILOSOFIA MARII care va aparea in curand .....
Mi-a facut o enorma placere sa retraiesc clipele de inceput vazute prin ochii tai! Astept cu nerabdare continuarea :)
RăspundețiȘtergere