20 –09-2004
Astazi am chef de scris , de vorbit , de comunicat cu cineva .De fapt nu numai astazi ci de cateva zile . Astazi am gasit o modalitate de a refula . Pana si eu cu mine parca nu mai avem ce discuta .Aceasta stare, pe care mi-a indus-o cred cineva ,incearca sa ma generalizeze si ma roade . As vrea sa pot sa am cu cine sta de vorba , chiar si singur , sa fiu doar ascultat si nimic mai mult . Nu e un chef de palavrageala si nici nimicuri n-as putea spune . In acelasi timp simt ca n-as face-o cu oricine , de aceea sunt doar cu o foaie alba in fata .Fidela , ascultatoare dar nu neaparat grabita sa asculte chiar orice , cuminte dar in acelasi timp curioasa cu restul ei de alb in scadere , simpla dar in acelasi timp rafinata daca tinem seama cate a auzit in lumea asta .
Sa fie criza existentiala avand in vedere ca exact peste o luna voi mai pasi memorabil catre apus ? Chiar ma minunam ca in ultimul timp nu ma atrage deloc viata din cluburi .Nu ma mai asortez cu varsta , stilul de dans , apucaturile si nici chiar cu ritmul de acolo . Muzica ritmata doar ma deconecteaza , e fundalul de linistire . In acelasi timp tanjesc dupa o muzica de ascultat, dupa o piesa de teatru cu incarcatura emotionala ( si mai putin comedii ) dupa o carte cu un mesaj filosofic , dupa un film cotit de limita teatralului si a actiunii generatoare de suspans .
Cateodata ma simt tanar , dispus la nebunii , la dezinvolturi , la iubire . Imi lipseste curajul de a trage o fasie croita dintr-o astfel de realitate peste mine . Am fost intotdeauna retinut fata de mine si fata de ceilalti si de cele mai multe ori asta m-a facut sa pierd . De multe ori n-am reusit decat sa cuantizez personal pierderea , si cred cu subiectivismul normal sa fi facut o subevaluare , astfel incat sa nu realizez cu adevarat ceea ce am pierdut .
De prea putine ori m-am pierdut pe mine sau cel putin asa cred .In ultimul timp insa am ajuns sa ma gandesc mai mult la mine , sa am curajul sa ma privesc asa cum ma vad altii , sa am curajul sa accept aceasta realitate sau dimpotriva. Un episod al vietii : cunoasterea de sine . Mult prea tarziu ca sa pot trece prea curand la un nivel superior. Am invatat sa apreciez lucruri care pana acum treceau pe langa mine sau pur si simplu le omiteam pe cat posibil din existenta mea simpla . Durerea – de exemplu. E ca lamaia . E frumoasa cand o privesti si acra cand o servesti . E ca focul : parjoleste in juru-i dar lasa loc de intoarcere … Speranta care nu moare niciodata .Cenusa . Oricand pasibila a fi capabila de renastere. Nimicul din care renaste ceva .Speranta materializata fara vlaga .
Durerea simpla si atotcuprinzatoare e generatoare de haos , dar cand ea e impletita si cu fericire e un amestec datator de viata care revigureaza , incanta si induce sublimul . Am ajuns sa-mi doresc aceasta latura a vietii ca o retusare temperativa a fericirii , am ajuns sa cred in dualitatea fericirii cu a durerii intr-atat incat sa-ncep sa gust dintr-una cu gandul la cealalta ? Sau sunt doar motive optimiste de a ma minti pentru un dram de incurajare in lupta pentru bine ?
Acum ma simt intr-un astfel de moment de echilibru precar - intre durere si placere . Simt ca sunt intr-o situatie fericita de a alege singur in ce cale s-o pornesc si parca as crede in regula nescrisa care cere alternarea lor . Acest lucru insa ma contrariaza si mai tare : intre a fi fericit acum sau placerea de a o savura linistit stiind ca furtuna a trecut iar urmatoarea e departe . Sunt si eu ca mai toti dintre noi in postura , zilnica de-altfel , de a ne colora destinele , de a refuza umilitorul banal , de a cere mai mult de la noi insine si de la cei din jur . A cere mai mult de la cei din jur ? Nici macar de la noi nu stiu daca e corect . Dincolo de familiarismul si posibilitatea de a comunica mai intens si mai rapid cu mine insumi nu vad nici o diferenta . Daramite sa cer ceea ce poate nu mi se cuvine sau nu se poate .
- Mai mult pentru mine , va rog ! Acum si atat .
Un egoism, care , ar spune cineva , e motorul progresului . Frumoasa acoperire pentru o slabiciune , pana la un anumit nivel , atat de omeneasca . Omul se iubeste pe sine progresiv de la nastere la moarte . La inceput nici nu-si da seama , apoi incearca sa se desprinda dintre semeni , sa se diferentieze, sa parvina , sa iubeasca dar tot pentru sine si apoi sa-i fie frica de moarte tot pentru sine . Asta e progresul ?
Sa pretinzi ca faci ceva pentru altii si de fapt totul , indirect de multe ori, e pentru tine . Doar sa pretinzi e crima , nu sa faci .De facut o facem toti si ne scuzam in diferite moduri sau nu , ii cerem Domnului iertare in rugaciunile noastre si apoi o luam de la capat .Cata suferinta sa poata cuprinda si El ? Si de ce numai suferinta ? EL nu traieste tot din dualitatea asta ? N- ar trebui sa se bucure de lucrurile bune care ni se intampla ? Aude doar durere si de prea putine ori fericirea din multumirile noastre
joi, 30 septembrie 2010
Racolind prin mine . Episodul 8 - Intre nastere si moarte
Sa fii izolat in gandurile tale e cel mai groaznic . O lupta continua cu aceleasi ganduri care au incapatinarea de a ramane fara orizont . Apasatoare ca o negura de toamna si lipsite de scop ca o moarte subita . Fara ajutor , doar cu tine insuti asaltat de intrebari , de raspunsuri pesimiste , fara cale de iesire din acest labirint sovaielnic de incert . Iata cum omului ii e frica de sine .Ii e frica de el insusi , de ceea ce ar putea vedea si afla despre el . De aceea e chinuitoare singuratatea . Tu cu tine insuti - un mariaj de prea putine ori reusit . Desi teoretic ar fi unele conditii ancestrale care ar ajuta aceasta uniune exista goliciunea aceasta care nu te lasa in acest ring , in proiectia propriului EU gol pe dinauntru si pe dinafara. Fara minciuna , fara sovaiala , fara seninatate , fara dezinvoltura – fara toate armele cu care facem din viata o netrebnicie ce se desira in clipe . Greu de trait asa, si fugim cautand victimele capabile sa-si imparta aceeasi nevoie pamanteana ca si noi . Timpul ii cerne , viata ii ravaseste sau ii aduna , iar noi dam in ei cu ce-apucam la-ndeamana . Razboiul de-a viata ! Inarmati cu pareri de rau si autoconsolari , cu suficiente scuze , lamentari si pardonabile replici , cu dileme si artificiale intersectii ideatice ( vezi a fi sau a nu fi ) la brau cu o constiinta vigilenta si calare pe ideea sortii crude si de nezdruncinat , trecem zi de zi prin para si foc pe toti din jur . Si apoi spre seara , daca nu si in alte momente ale zilei , ne plangem de cruzimea realitatii pe care ne este data sa o traim . Suntem arma Diavolului , furnicile care misuna prin aceasta cariera de smoala netopita ?Ajunge atata durere ?
....................................................................................
Suntem de cealalta parte ingerii puratori de sperante . Le nastem , credem in ele si le spulberam . Exact ciclul vietii noastre .Ne jucam de-a Dz. cu ele . Si pentru ca in mare parte esuam in aceasta incercare de plagiat cosmic , suntem blestemati sa ne traim esecurile mai puternic si mai constient dacat victoriile . Sa ne lamentam in fata lor mai ceva ca in fata propriilor reusite .
Reusesc oare ascetii sa se si hraneasca din atatea sperante ? Macar le gasesc un scop .
Ca mai toate ciclurile naturii , nasterea si disparitia lor sunt cele mai grandioase , mai nascatoare de senzatii incandescente. Sa nasti un vis - e un privilegiu , nu e o obligatie . De aceea femeile sunt mai visatoare , pentru ca au acest sentiment matern exersat sau poate chiar nativ mai elaborat . Poate chiar perioada de gestatie de 9 luni nu e intamplatoare . Poate fi unitatea de masura a vietii unui vis , cu multiplii sau submultiplii ei . Dar fara doar si poate singura care se lasa masurata si se incapataneaza sa ramana constanta . Tocmai de aceea - pentru ca e o constanta . Altfel evolutia ar fi avut nerusinarea sa o modifice convenabil .
O alta prea evidenta asemanare ar fi cea cu existenta viselor din timpul somnului .Nu vin oricand si nici la oricine , nu tin cont de stare deci pot fi si bune si rele dar au acelasi ciclu , de asta data artificial redus : apar , persista si dispar . Antrenamente ocazionale , vegheate de inconstient , pentru maretia viselor noatre din realitate. Incercari de rutina pentru un creier care are nevoie si el de exercitii pentru a cumpani un act al creatiei apropiat voit de perfectiune . Caci fara tagada , toti visam la mai bine , la mai mult , la mai sus , la mai mare , la absolut chiar .
Acum , abstract , de exemplu , mi-as dori sa pot face ceva astfel incat o multime finita de oameni sa poata sa-si aduca aminte de mine peste ani si ani cu drag .
....................................................................................
Suntem de cealalta parte ingerii puratori de sperante . Le nastem , credem in ele si le spulberam . Exact ciclul vietii noastre .Ne jucam de-a Dz. cu ele . Si pentru ca in mare parte esuam in aceasta incercare de plagiat cosmic , suntem blestemati sa ne traim esecurile mai puternic si mai constient dacat victoriile . Sa ne lamentam in fata lor mai ceva ca in fata propriilor reusite .
Reusesc oare ascetii sa se si hraneasca din atatea sperante ? Macar le gasesc un scop .
Ca mai toate ciclurile naturii , nasterea si disparitia lor sunt cele mai grandioase , mai nascatoare de senzatii incandescente. Sa nasti un vis - e un privilegiu , nu e o obligatie . De aceea femeile sunt mai visatoare , pentru ca au acest sentiment matern exersat sau poate chiar nativ mai elaborat . Poate chiar perioada de gestatie de 9 luni nu e intamplatoare . Poate fi unitatea de masura a vietii unui vis , cu multiplii sau submultiplii ei . Dar fara doar si poate singura care se lasa masurata si se incapataneaza sa ramana constanta . Tocmai de aceea - pentru ca e o constanta . Altfel evolutia ar fi avut nerusinarea sa o modifice convenabil .
O alta prea evidenta asemanare ar fi cea cu existenta viselor din timpul somnului .Nu vin oricand si nici la oricine , nu tin cont de stare deci pot fi si bune si rele dar au acelasi ciclu , de asta data artificial redus : apar , persista si dispar . Antrenamente ocazionale , vegheate de inconstient , pentru maretia viselor noatre din realitate. Incercari de rutina pentru un creier care are nevoie si el de exercitii pentru a cumpani un act al creatiei apropiat voit de perfectiune . Caci fara tagada , toti visam la mai bine , la mai mult , la mai sus , la mai mare , la absolut chiar .
Acum , abstract , de exemplu , mi-as dori sa pot face ceva astfel incat o multime finita de oameni sa poata sa-si aduca aminte de mine peste ani si ani cu drag .
Rascolind prin mine . Episodul 7 - Entropii interne
N-as sti sa spun cuiva ce am .Nici macar mie . E un disconfort intern, latent dar in miscare prin mine . Alternant ca sa nu fie monocolor , dar suficient ca sa poata fi catalogat ca dezagreabil . Nu mai sunt la varsta la care sa-mi placa ca toata lumea sa reactioneze pozitiv la cererile mele . Dimpotriva . O doza de contradictoriu bine argumentat ma revigureaza , ma face sa ma simt viu , mai uman , mai aproape de sentimentul de vinovatie care impune respect fata de celalalt dar e si mobilizator in acelasi timp . Nu –mi plac lucrurile usoare , nici nu ma dau in vant dupa dileme , prefer deci probleme rezolvabile - undeva ,candva .
Racolind prin mine . Episodul 5 - Esenta vietii
Noica spunea : " Esenta vietii este sa cauti esenta vietii ! "
20.11.2004
Formula vietii : dualitatea materie –spirit . Echilibrul lor face ca viata sa existe si sa se perpetueze . Aduce la tacere hazardul si risipeste temerile . Si omul ,ca fiinta vie, are de respectat aceasta regula simpla . Nu numai pentru o existenta ordinara dar si pentru dezvoltare si evolutie . Constientizam ca regulile simple sunt cele esentiale si cautam adevarul in ele si nu in ganduri ascunse dupa tone de idei incalcite ?
Au fost cazuri cand am simtit ca altcineva e partea mea materiala care-mi era suficienta pentru a-mi rebalansa echilibrul . Nu ma mai interesa nici de mine si in genere existenta mea nu avea alte nevoi si dorinte de acest gen . Nu ma mai vadeam pe mine decat prin perspectiva ei – atat cat trebuia sa fiu si sa exist la nivelul unei forme materiale generator de umbra . Nevoia de material zburda intai acolo si , apoi , se ostoia linistita si obosita de exercitiul in gol , de cele mai multe ori la picioarele mele , ca un caine care isi doreste osul visat dar nu poate ajunge la el .
Nevoia venea din necesitatea pastrarii acestui echilibru , directionata catre imbracarea cu intalniri spirituale , aproape zilnice , care ma binecuvantau , a acestui schelet material necesar . Balansul acesta , neechilibrat de cele mai multe ori , intre cele doua ingrediente fac ca NEVOIA sa fie dusa la extrem si ridicata la rangul de slabiciune . Fiecare din ele , prin persistenta lor punctuala si apasarea individuala , nu fac altceva decat sa dea apa la moara unei slabiciuni binevenite – nevoia de echilibru . Aceasta incercare de explicatie metafizica poate fi privita poate ca o incercare de justificare a actiunii socio-umane, de aceasta data , pe care o traim . Dar ea nu vrea decat sa explice indarjirea temporala si de intensitatea cu care tindem sa compensam fiecare din cele doua laturi ale existentei noastre reale si setoase .
20.11.2004
Formula vietii : dualitatea materie –spirit . Echilibrul lor face ca viata sa existe si sa se perpetueze . Aduce la tacere hazardul si risipeste temerile . Si omul ,ca fiinta vie, are de respectat aceasta regula simpla . Nu numai pentru o existenta ordinara dar si pentru dezvoltare si evolutie . Constientizam ca regulile simple sunt cele esentiale si cautam adevarul in ele si nu in ganduri ascunse dupa tone de idei incalcite ?
Au fost cazuri cand am simtit ca altcineva e partea mea materiala care-mi era suficienta pentru a-mi rebalansa echilibrul . Nu ma mai interesa nici de mine si in genere existenta mea nu avea alte nevoi si dorinte de acest gen . Nu ma mai vadeam pe mine decat prin perspectiva ei – atat cat trebuia sa fiu si sa exist la nivelul unei forme materiale generator de umbra . Nevoia de material zburda intai acolo si , apoi , se ostoia linistita si obosita de exercitiul in gol , de cele mai multe ori la picioarele mele , ca un caine care isi doreste osul visat dar nu poate ajunge la el .
Nevoia venea din necesitatea pastrarii acestui echilibru , directionata catre imbracarea cu intalniri spirituale , aproape zilnice , care ma binecuvantau , a acestui schelet material necesar . Balansul acesta , neechilibrat de cele mai multe ori , intre cele doua ingrediente fac ca NEVOIA sa fie dusa la extrem si ridicata la rangul de slabiciune . Fiecare din ele , prin persistenta lor punctuala si apasarea individuala , nu fac altceva decat sa dea apa la moara unei slabiciuni binevenite – nevoia de echilibru . Aceasta incercare de explicatie metafizica poate fi privita poate ca o incercare de justificare a actiunii socio-umane, de aceasta data , pe care o traim . Dar ea nu vrea decat sa explice indarjirea temporala si de intensitatea cu care tindem sa compensam fiecare din cele doua laturi ale existentei noastre reale si setoase .
Rascolind prin mine . Episodul 4 - Lacrima , divina creatie ...
12.02.2005
O lacrima ! O infinitdezimala particica de fericire ! Atat de sincera , atat de pura ata de rupta din sufletul meu .Sunt binecuvantat cred mereu cand reusesc sa vars o lacrima , caci atunci ma simt mai bine .Ma simt prin ceea ce reprezinta lacrima – un sulfet comprimat in niste molecule . O transpiratie racoritoare a sufletului prin care-si revarsa durerea sau fericirea iar uneori pe amandoua . O samanta de EU , neluata in seama decat de mine . Cum as putea , tocmai eu , sa fiu atat de ingrat cu ceea ce sunt EU? Altii ...treaba lor . Prin nepasare , prin ignoranta, prin lipsa de interes . Cand ai plans ultima data ? – mi se pare o intrebare de o transanta nevoie de apropiere de un suflet . Sa-i stii temporal dar si cauzal aceasta eruptie a frumusetii sufletului . N-o cautati printre lacrimi teatrale sau printre lacrimi de durere . E altceva . Si faptul de a-l denumi plans mi se pare o blastfemie . A lacrima e altceva .NU atrage prin cantitate ci prin consistenta sentimentului datator de energii procreative .Caci este , pana la urma , un act de procreatie .Si ca orice act de acest gen e grandios ! Te simti pentru cateva secunde cel datator de viata , un Dz . mai mic , insignifiant , dar al tau , iar ea ,LACRIMA , o efemera viata a intruchiparii FERICIRII pe pamant . Biologic -doar o secretie , dar filosofic o complexa amestecare de trairi comprimate in picaturi de apa sfintita . Ma incred atat in divinitatea acestui act incat cred ca lacrimile nu sunt decat binecuvantarea lui Dz de a-i purta propriile lacrimi si de a le aduce aici pe pamant unde e normal sa treaca neintelese si nebagate in seama . E semnul existentei dumnezeirii si gestul contopirii cu el . Marcator de existente pamantene si risipa de sfantita apa pentru cei care stiu sa aprecieze putinul material si infinitul ideatic cuprins in ele .
O lacrima ! O infinitdezimala particica de fericire ! Atat de sincera , atat de pura ata de rupta din sufletul meu .Sunt binecuvantat cred mereu cand reusesc sa vars o lacrima , caci atunci ma simt mai bine .Ma simt prin ceea ce reprezinta lacrima – un sulfet comprimat in niste molecule . O transpiratie racoritoare a sufletului prin care-si revarsa durerea sau fericirea iar uneori pe amandoua . O samanta de EU , neluata in seama decat de mine . Cum as putea , tocmai eu , sa fiu atat de ingrat cu ceea ce sunt EU? Altii ...treaba lor . Prin nepasare , prin ignoranta, prin lipsa de interes . Cand ai plans ultima data ? – mi se pare o intrebare de o transanta nevoie de apropiere de un suflet . Sa-i stii temporal dar si cauzal aceasta eruptie a frumusetii sufletului . N-o cautati printre lacrimi teatrale sau printre lacrimi de durere . E altceva . Si faptul de a-l denumi plans mi se pare o blastfemie . A lacrima e altceva .NU atrage prin cantitate ci prin consistenta sentimentului datator de energii procreative .Caci este , pana la urma , un act de procreatie .Si ca orice act de acest gen e grandios ! Te simti pentru cateva secunde cel datator de viata , un Dz . mai mic , insignifiant , dar al tau , iar ea ,LACRIMA , o efemera viata a intruchiparii FERICIRII pe pamant . Biologic -doar o secretie , dar filosofic o complexa amestecare de trairi comprimate in picaturi de apa sfintita . Ma incred atat in divinitatea acestui act incat cred ca lacrimile nu sunt decat binecuvantarea lui Dz de a-i purta propriile lacrimi si de a le aduce aici pe pamant unde e normal sa treaca neintelese si nebagate in seama . E semnul existentei dumnezeirii si gestul contopirii cu el . Marcator de existente pamantene si risipa de sfantita apa pentru cei care stiu sa aprecieze putinul material si infinitul ideatic cuprins in ele .
Rascolind prin mine. Episodul 3 - Margaritare de fericire
Cele mai frumoase flori ? O chestie de gust sau doar de deprindere sau mostenire congenitala ? Lacramioarele - as raspunde eu . Se mai numesc si margaritare .Un singur cuvant care le defineste prin simpla sinonimitate : margaritar . In esenta intruchiparea materiala a ceea ce incercam sa definesc : puritate si candoare ! Inrourate , in verdele crud al primavarii , in tecile lor partinitoare si proteguitoare , par etalate spre comparatie .Produsul naturii perfecte : roua si lacrimile .Aceeasi substanta , aceasi insemnatate, diferite transpuneri vizuale . Roua - lacrima de dimineata a naturii , efemera si ea , mai trainica prin menirea simbolistica ce i-a fost atribuita .
O lacrima de fericire – fericit si incantat cand o revars peste ochii mei dar si mai rascolit daca as stii ca o nasc in sufletul cuiva . O lacrima doar , care sa inghesuie sperante si vise - naruite sau increzatoare , speranta si dragoste . Un semn al trecerii fericirii peste tine , fara urme vizibile si fara pareri de rau . Caci altfel ar fi asa cum spune Gabriel Garcia Marquez : Cine te face sa plangi , nu te merita ! Desi parca mi-ar placea sa-mi scald trupul in lacrimi de fericire ! Si parca in incapatinarea de a-l contrazice inca o data am scris candva o dedicatie pe o carte ….
O lacrima de fericire – fericit si incantat cand o revars peste ochii mei dar si mai rascolit daca as stii ca o nasc in sufletul cuiva . O lacrima doar , care sa inghesuie sperante si vise - naruite sau increzatoare , speranta si dragoste . Un semn al trecerii fericirii peste tine , fara urme vizibile si fara pareri de rau . Caci altfel ar fi asa cum spune Gabriel Garcia Marquez : Cine te face sa plangi , nu te merita ! Desi parca mi-ar placea sa-mi scald trupul in lacrimi de fericire ! Si parca in incapatinarea de a-l contrazice inca o data am scris candva o dedicatie pe o carte ….
Rascolind prin mine .Episodul 2 - Echilibrul relatiilor interumane
09.03.2005
Fiecare din noi suntem un sumum de sentimente si trairi care se imperecheaza ( nu neaparat unu-la-unu ) facandu-ne sa fim ceea ce suntem de fapt pentru ceilalti .Si asta prin modul in care unele dintre acestea reusesc sa depaseasca limita de echilibru care teoretic ar trebui sa fie intre ele . Ar fi ideal ca aceasta stare de echilibru sa existe si sa persiste si tot asa de real este ca sa constientizam aceasta stare si sa actionam astfel incat ea sa fie cat mai aproape de acest echilibru de cele mai multe ori instabil . Ca nu toti reusim sau nici nu incercam , face parte din slabiciunea omeneasca si depinde de cei din jurul nostru ca ele sa fie sau nu , intr-o masura mai mare sau mai mica , trecute cu vederea .
Din astfel de stari de nechilibru traiesc contradictiile pe care le generam sau le infruntam de la semenii nostrii . Marele avantaj este modul in care , prin comunicare , putem stabili –ajutati fiind – ca suntem dincolo de echilibrul cerut de cei din jurul nostru . Constientizarea este primul proces in tendinta de echilibrare a balantei . Primul pas e facut si il constientizam prin prisma enervarii celuilalt , crearii de stari de tensiune , reactii neconforme ,reprosuri sau simple atentionari , sau , in lipsa unei exteriorizari complete, chiar prin propria intuitie . Unii se opresc aici si chiar reactioneaza invers . Par ca ei sunt de fapt cei frustati si actioneaza prin refuzul acceptarii starii de fapt . Felul sinelui de a se retrage in fata incercarii de modificare a entropiei . Usor si de acceptat ca explicatie pentru ceea ce se intampla in jurul nostru .
Cealalta ipotetica varianta este mai greu de acceptat ,pentru ca o acceptare a unei greseli aduce dupa ea si nevoia de terapie si toate aceastea inseamna energie pierduta . Conform tendintei de minim consum energetic chiar si simpla verificare a acestei ipoteze pare fara rost si ilogica .
Fiecare din noi suntem un sumum de sentimente si trairi care se imperecheaza ( nu neaparat unu-la-unu ) facandu-ne sa fim ceea ce suntem de fapt pentru ceilalti .Si asta prin modul in care unele dintre acestea reusesc sa depaseasca limita de echilibru care teoretic ar trebui sa fie intre ele . Ar fi ideal ca aceasta stare de echilibru sa existe si sa persiste si tot asa de real este ca sa constientizam aceasta stare si sa actionam astfel incat ea sa fie cat mai aproape de acest echilibru de cele mai multe ori instabil . Ca nu toti reusim sau nici nu incercam , face parte din slabiciunea omeneasca si depinde de cei din jurul nostru ca ele sa fie sau nu , intr-o masura mai mare sau mai mica , trecute cu vederea .
Din astfel de stari de nechilibru traiesc contradictiile pe care le generam sau le infruntam de la semenii nostrii . Marele avantaj este modul in care , prin comunicare , putem stabili –ajutati fiind – ca suntem dincolo de echilibrul cerut de cei din jurul nostru . Constientizarea este primul proces in tendinta de echilibrare a balantei . Primul pas e facut si il constientizam prin prisma enervarii celuilalt , crearii de stari de tensiune , reactii neconforme ,reprosuri sau simple atentionari , sau , in lipsa unei exteriorizari complete, chiar prin propria intuitie . Unii se opresc aici si chiar reactioneaza invers . Par ca ei sunt de fapt cei frustati si actioneaza prin refuzul acceptarii starii de fapt . Felul sinelui de a se retrage in fata incercarii de modificare a entropiei . Usor si de acceptat ca explicatie pentru ceea ce se intampla in jurul nostru .
Cealalta ipotetica varianta este mai greu de acceptat ,pentru ca o acceptare a unei greseli aduce dupa ea si nevoia de terapie si toate aceastea inseamna energie pierduta . Conform tendintei de minim consum energetic chiar si simpla verificare a acestei ipoteze pare fara rost si ilogica .
Rascolind prin mine . Episodul 1 - Zbuciumari temporale
Uneori intamplator , alteori manati de o aducere aminte ne rascolim trecutul. Prin suflete ( cel mai adesea ) , prin file de timp trecute si adormite prin biblioteci , prin fisire ( mai nou ) sau chiar prin buzunare. Ne incanta mai mereu regasirea cu EU-ul prafuit,semn al evidentului progres actual iar uneori regasim in diferentele dintre EI bila grea a timpului care ne-a albit simtim timpul si altfel decat in incheieturi si finisare a realitatii inconjuratoare sau prin maturitatea copiilor nostrii .
Asa am dat eu , intamplator , peste niste urme de creion pe foi albe nesatule .
21.05.2005
Timpul trece .Imi face in ciuda nu numai prin inevitabila lui scurgere dar si prin ceea ce-mi ofera . Ma arunca in valtoare ca apoi sa ma potoleasca brusc si nu parinteste ca pe un copil care are tendinta sa zburde necontrolat . M-as bucura ca odata sa stiu ca asta a insemnat un pas in fata , o evolutie spre ceea ce cred a fi calea pe care mi-o doresc . Dar apare cu noi ipostaze care framanta , dor si trec doar pentru a face lor urmatoarelor . Un valatuc cu ace care impung si lasa locuri usor sesizabile pentru un timp sau cine stie cat . Oricat as vrea sa le ignor si sa ma lupt constient cu ele , ma fac sa ma gandesc la un balon imens umflat cu aer la presiune maxima dar care prin prisma micilor orificii ajunge inevitabil sa plonjeze in primitoarea mare a indolentei . Mi-e frica de ele iar aceasta frica e o frica mobilizatoare , ma face si mai mult sa lupt cu ele si sa le combat . Ma gandesc mai mereu daca refacerea presiunii din balon sau suflul usor din spate care-l face sa pluteasca catre o nedefinita destinatie sunt actiuni suficiente . Mi-e frica pentru ca necunoscutul si imprevizibilul trebuie sa nasca respect prin frica , e frica o stare de manifestare a vointei sau doar o lamentabila motivatie solvabila care face posibila gratierea unei posibile culpe intransigent de apasatoare ? Face parte poate din jocul de-a balonul , sau tocmai aceasta particularitate il face pe acesta atat de nesagalnic dar si neostoit imperiu de intrebari cu raspunsuri imprevizibil de incerte . Traim pentru un scop sau scopul determina trairea ? Ne complacem sa umplem un spatiu oricum al fi el sau il ajutam sa fie asa cum am vrea de fapt ? Ne pasa ca este cateodata doar aer in loc de gaz nobil , asa cum ne-am fi dorit sau tocmai acest fapt ne determina reactiile ? Gandim particular sau reactionam haotic la impulsuri de moment ? Suntem sclavii ideilor altora sau reusim sa le filtram prin propria constiinta si sa le acceptam sau nu doar daca se potrivesc in general si nu local ( particular ) . Dar mai ales chiar ne place sa ne guverneze un subconstient doar pentru ca teoretic avem scuza de a fi loviti de imposibilitatea de a-i altera intangibilitatea ?
Ne-am impartit vointa si gandurile in constient si inconstient pentru a putea baleia intre ele in functie de cum ne place . Am acceptat cele doua parti ( nu neaparata egale) ca fiind ale noastre dar le acceptam pe rand antagonismul reactiilor si hranim din ele duplicitatea trairilor noastre . Le culcam la pieptul nostru si le hranim cu iluzii chiar si dupa ce au muscat mana care ,desi obosita, le-a ostoit setea cu bucatile din realitatea pe care o cladim zilnic . Le dam posibilitatea ca agoric sa-si trambiteze discursul si sa-si concretizeze argumentele prin infierate cuvinte si ganduri malefice . Apoi le dam crezare si le multumim pentru marea lectie de viata , iar ele dorm linistite in timpul zbuciumatului nostru somn , linistite ca si-au atins scopul- iar scopul lor ne-a determinat , oricum ar fi , trairea noastra .
Nu vreau sa fiu partas la aceasta cruda si macabra butaforie a vietii . Vreau sa-mi asum greselile mele si sa ma bucur de realizarile proprii nu sa ma bucur de greselile altora sau sa –mi asum realizarile lor . Dar mai mult as vrea sa fiu partas la fericirea altora de a se bucura de implinirile lor si de a le fi alaturi cand se intristeaza de neplacerile inevitabile ale vietii .
Asa am dat eu , intamplator , peste niste urme de creion pe foi albe nesatule .
21.05.2005
Timpul trece .Imi face in ciuda nu numai prin inevitabila lui scurgere dar si prin ceea ce-mi ofera . Ma arunca in valtoare ca apoi sa ma potoleasca brusc si nu parinteste ca pe un copil care are tendinta sa zburde necontrolat . M-as bucura ca odata sa stiu ca asta a insemnat un pas in fata , o evolutie spre ceea ce cred a fi calea pe care mi-o doresc . Dar apare cu noi ipostaze care framanta , dor si trec doar pentru a face lor urmatoarelor . Un valatuc cu ace care impung si lasa locuri usor sesizabile pentru un timp sau cine stie cat . Oricat as vrea sa le ignor si sa ma lupt constient cu ele , ma fac sa ma gandesc la un balon imens umflat cu aer la presiune maxima dar care prin prisma micilor orificii ajunge inevitabil sa plonjeze in primitoarea mare a indolentei . Mi-e frica de ele iar aceasta frica e o frica mobilizatoare , ma face si mai mult sa lupt cu ele si sa le combat . Ma gandesc mai mereu daca refacerea presiunii din balon sau suflul usor din spate care-l face sa pluteasca catre o nedefinita destinatie sunt actiuni suficiente . Mi-e frica pentru ca necunoscutul si imprevizibilul trebuie sa nasca respect prin frica , e frica o stare de manifestare a vointei sau doar o lamentabila motivatie solvabila care face posibila gratierea unei posibile culpe intransigent de apasatoare ? Face parte poate din jocul de-a balonul , sau tocmai aceasta particularitate il face pe acesta atat de nesagalnic dar si neostoit imperiu de intrebari cu raspunsuri imprevizibil de incerte . Traim pentru un scop sau scopul determina trairea ? Ne complacem sa umplem un spatiu oricum al fi el sau il ajutam sa fie asa cum am vrea de fapt ? Ne pasa ca este cateodata doar aer in loc de gaz nobil , asa cum ne-am fi dorit sau tocmai acest fapt ne determina reactiile ? Gandim particular sau reactionam haotic la impulsuri de moment ? Suntem sclavii ideilor altora sau reusim sa le filtram prin propria constiinta si sa le acceptam sau nu doar daca se potrivesc in general si nu local ( particular ) . Dar mai ales chiar ne place sa ne guverneze un subconstient doar pentru ca teoretic avem scuza de a fi loviti de imposibilitatea de a-i altera intangibilitatea ?
Ne-am impartit vointa si gandurile in constient si inconstient pentru a putea baleia intre ele in functie de cum ne place . Am acceptat cele doua parti ( nu neaparata egale) ca fiind ale noastre dar le acceptam pe rand antagonismul reactiilor si hranim din ele duplicitatea trairilor noastre . Le culcam la pieptul nostru si le hranim cu iluzii chiar si dupa ce au muscat mana care ,desi obosita, le-a ostoit setea cu bucatile din realitatea pe care o cladim zilnic . Le dam posibilitatea ca agoric sa-si trambiteze discursul si sa-si concretizeze argumentele prin infierate cuvinte si ganduri malefice . Apoi le dam crezare si le multumim pentru marea lectie de viata , iar ele dorm linistite in timpul zbuciumatului nostru somn , linistite ca si-au atins scopul- iar scopul lor ne-a determinat , oricum ar fi , trairea noastra .
Nu vreau sa fiu partas la aceasta cruda si macabra butaforie a vietii . Vreau sa-mi asum greselile mele si sa ma bucur de realizarile proprii nu sa ma bucur de greselile altora sau sa –mi asum realizarile lor . Dar mai mult as vrea sa fiu partas la fericirea altora de a se bucura de implinirile lor si de a le fi alaturi cand se intristeaza de neplacerile inevitabile ale vietii .
Abonați-vă la:
Postări (Atom)