sâmbătă, 25 decembrie 2010

Un altfel de Mos Craciun care-mi place

Urare ...

Tot ce e mai bun pentru voi, atâţia ani cât vă pricepeţi să-i toarceţi din fuiorul vietii , să aveţi parte de foc în cămin din lemne de rasinoase , să vi se împlinească şi dorinţele cele mai ascunse , să vă bulgăriţi cu zăpadă şi să vă daţi cu patinele pe lacu inghetat , să aveţi haine de casă şi papuci cu muţunaşi la vârf, să mâncaţi tot ce e în farfurie, fără să faceţi mofturi ca să vă meritaţi apoi cea mai mare felie de tort –eventual cea cu cireasa , să nu vă bodogănească nimeni, să iubiţi, să fiţi iubiţi, să vă priviţi în oglindă şi să spuneţi, vaaaai, cât sunt de frumoasă/frumos, sa aveti sansa de a aranja o suvita rebela a celui/celei dragi , să nu răciţi când staţi la cozi, să nu aşteptaţi să vă vină rândul, să vă permiteţi să leneviţi, să nu vă înţepeniţi din mijloc, să primiţi daruri multe de Crăciun învelite în splendide hârtii colorate şi metalizate, să vă placă şi să păstraţi panglicile cu care-au fost legate, să nu vă dezamăgească prietenii, să aveţi întotdeauna un buzunăraş secret în care să vă ascundeţi mărunţişurile, să fiţi parte din cel ce dăruieşte cui vă primeşte–n dar, să vă imaginaţi lumea prin proprii voştri ochi, să coloraţi o carte de colorat cu mâna voastră, sa atingeti lemnul scorojit al unei prispe , să atingeţi mătăsuri fine în aşa fel încât să nu vă alunece printre degete, să nu vă dea cafeaua în foc, să vedeţi steluţe aurii după primul pahar de şampanie, sa spuneţi ce gândiţi mai ales atunci când nu aveţi dreptate, să vă fie milă de câini, să le fie şi lor drag de voi, sa nu uitati sa aruncati spre vazduh gargarita de pe degetul vostru , sa culegeti papadii coapte si sa suflati raspandind parasute in vant, să aveţi răbdare să priviţi până la capăt telejurnalul, sa radeti la bancurile haioase primite pe mail , sa va miscati degetele de la picioare in apa mica a unui rau de munte si sa simtiti astfel ca inotati in oceanul Pacific, sa prindeti "noroace" ce zboara prin vazduh si sa le bagati in san neuitand sa le scuipati mai intai , sa priviti soarele chioras pe deasupra ramei de ochelari , sa simtiti picaturile de ploaie cum se leaga in barba , să vă minunaţi de cer si de forma norilor ce defileaza , să dormiţi bine şi să nu vi se facă sete noaptea, sa nu vă doară dinţii, să înţelegeţi schemele complicate fără să fiţi nevoiţi sa le tociţi din cărţi, să nu fiţi alergici, să nu vi se ridice monumente în parc, să nu vă înţepe bondarii, să existe cel puţin un prieten căruia să îi scrieţi pe hârtie o scrisoare frumoasă şi să primiţi scrisori, să faceţi paşi înapoi doar ca să aveţi elan să săriţi înainte, să nu vă acoperiţi gropile cu paie, să călătoriţi cu maşina, să călătoriţi cu trenul, sa călătoriţi cu avionul până în sat, unde să vă cocoţaţi pe o căpiţă în car, să vă bucuraţi de lucruri mărunţele, să grijiţi de flori şi să nu uitaţi să le udaţi, să nu cădeţi de pe înălţimi, sa nu vi se strice oala sub presiune ca să vă nenorocească apoi cumva tavanul, să folosiţi cel puţin odată în viaţă un creion colorat, un ac de siguranţă şi o sfoară ca să aveţi ce înnoda şi dezlega, să nu vi se taie curentul, să nu vi se taie nici maioneza, să vă ştiţi îmbrăca frumos, să aveţi gânduri, batiste si aşternuturi curate, să nu vă certaţi cu vecinii, să nu vă ocupe nimeni locul de parcare, să nu faceţi greşeli de exprimare, să puteţi vorbi limpede în grai românesc, să nu gândiţi prăpăstios, să nu vă împiedicaţi de nimicuri, să aveţi totdeauna un plan de bătălie şi unul de luptă, să nu rămâneţi blocaţi în lift sau în trafic, să nu obosiţi când săriţi coarda, să nu strigaţi crezând ca nu vă aude nimeni, să nu râdeţi până ce nu vi se oferă momentul, să aveţi bani în pungă, apă proaspătă , fir întins si vant in pupa !

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Despre oameni adevarati

Oamenii adevarati ii pastrezi in suflet , asa cum au reusit sa se cuibareasca acolo
Nu de multe ori fetele cad , dispar , chiar si mor si orice scrutare in memorie nu reuseste sa aduca o proiectie carnala a celuilalt.Insa senzatiile raman , desi n-ai zice , si ele sunt cele care dainuie , pentru ca atunci cand au fost create au atins atat de multe puncte sensibile care au concordat la o astfel de amintire .Mi ar placea sa stiu ca pot ramane astfel in mintea multor oameni , prin cuvintele pe care le-am spus , prin lucuruile pe care le-am facut impreuna , prin clipele pe care le-am trait impreuna si poate prin locul mic si stingher pe care l-am cules in sufletul lor mare.E singura si cu adevarat valoroasa mea mostenire pe acest pamant , cea pe care , odata facuta, greu poate cineva/altcineva s-o mai distruga .Multe alte chestii materiale dispar , se strica , insa atunci cand fiecare din noi plecam in excursia vesniciei , luam cu noi in spiritualitatea universala si bucatica din fiecare cu care ne-am incarcat. Probabil din acestea ne renastem undeva acolo , atat de intregi cat am reusit sa "plantam" si apoi sa "culegem " acele mici bucati din noi in fiecare din ceilalti .Si poate de-aici acel sentiment de deja-vu la intalnirea cu un om care seamana cu transparenta si fulguranta rememorare a uni mic crampei din anterioara gazduire in locasul sfant al sufletului trecut, si apoi si el candva renascut .

miercuri, 20 octombrie 2010

Amintiri fetale

Acum ceva ani ,cam pe la ora asta incepeam sa ma pregatesc de festin. Incercam inghesuit sa-mi imbrac costumul de sarbatoare - un costum de Adam harazit de astre, faceam ultimele vocalize pentru primele strigate de libertate si imi pregateam plamanii nerodati sa-i umplu cu aer caldut si intepator. Aveam par tepos iar miscarile inca neregulate dar organice , priveam totul ca prin ceata si cunosteam decat prin feeling doar o singura persoana. Imi era draga inca de atunci , fusese buna cu mine in tot rastimpul de cand o cunosteam si, desi ii simteam tandretea si uneori ii auzeam vocea calda cand ciuleam atent urechile ca sa o aud mai bine , mi se parea departe. Stiam insa ca-mi va fi aproape orice s-ar intampla si ca in dansul vietii ce va urma, va fi mereu cu mine. Imi era teama de necunoscut dar aveam si o curiozitate in a-l infrunta, imi placea sa fiu asa pur si nepregatit si simteam nevoia de miscare . Imi doream grativatie si infinit, senzatii si ritm alert, dar mai ales imi doream lumina. Ma simteam singur si chiar ma incruntam la ideea ca as putea sa raman asa singur mereu , ca nu mai exista si altii ca mine . Insa aveam speranta ca toate lucrurile au fagasul lor spre bine si voiam sa (ma) ajut in sensul asta . Simteam ca ma asteapta si altii ca mine pe care ii voi iubi si aceasta atractie prezumtiva ma emotiona si mai tare . Cum or fi ei ? Cum or arata si mai ales au tot asa pielea zbarcita ca a mea ? Asta nu-mi placea deloc la mine ... ca sa va marturisesc sincer.
Era duminica , costumul imi venea bine chiar ma simteam perfect in el , am incercat sa-mi indrept cararea mereu zburlita si sprancenele aruncate in toate directiile si nerabdator am dat sa ies ... Cam inghesuiala, tot felul de operatii ciudate la vama dar deodata s-a facut lumina. Lumina pe care o asteptasem atat, acum parca ma orbea. Inima imi batea cu putere si stiu ca mi-a venit sa tip tareeee ca sa arat ce pot si sa atrag atentia . Si chiar am reusit . Toti erau cu ochii pe mine si in imbulzeala aia abia am zarit ceasul din salonul alb care indica ora 2 . Pareau ca vorbeau alta limba si ii priveam sfios dar si putin intrigat de situatie. Nici ei nu pareau ca ma inteleg prea bine insa pareau mai familiali cu mine decat imi pareau ei mie.Imi tot spuneau intr-un fel , un cuvant pe care ulterior l-am auzit foarte des rostit de altii si prea putin de mine . O cautam totusi din priviri pe EA si am simtit-o doar atunci cand m-a strans la pieptul ei pentru prima data . I-am simtit caldura si asta m-a toropit deodata. Ma luase un somn, probabil toata agitatia ma obosise si nici macar politetea de a duce mana la gura cand cascam nu am mai putut-o etala. Dar aveam impresia ca toata lumea e a mea si atunci a fost prima data cand am simtit ca ma nascusem. Show-ul vietii incepuse si pentru mine.Tot ce trecuse era cel mai usor dans posibil . Aveam sa constientizez mai tarziu asta .....

Oooooo, ce somn mi s-a facut din nou ! E aproape 2 si imi pregatesc costumul calcat. Adorm usor , cu gandul la mama, la cei dragi si la o noua renastere. Cea de fiecare zi.

vineri, 1 octombrie 2010

Regula de trei (deloc simpla )....

Un batran mi-a spus odata "secretul celor 3 " si am incercat-o de atunci o perioada , dupa care recunosc ca m-am lasat , si de atunci uneori o folosesc drept o acoperire de ultim moment pentru toate intamplarile fericite sau nu ( mai ales ) din viata mea . Secretul spunea , si e bine sa verifici si tu , ca toate intamplarile de acelasi fel ( cele bune si apoi cele mai putin bune ) au o ciclicitate data de periodocitatea cifrei 3 . Trei lucruri bune apoi 3 mai putin bune si tot asa . Pare o teorie simplista si canonica , dar treimea asta are atatea rezonante in existenta noastra incat e posibil sa existe daca nu ca un adevar relativ macar ca o influientare voita a ei spre o rotatie uniformizatoare si suficienta . Devine astfel 3 limita de suportabilitate a binelui si a raului deopotriva , o medie a existentei fara plictis ( nu ai vazut si oameni care se plictisesc de atat bine ? ) ???

Povestind in trei cu ploaia .

Nu sunt genul care sa intre in pasa monologului fara a fi manat de la spate de atmosfera aia calda care iti face sufletul sa planga torcand usor din cotloanele lui catre ceilalti . Cred ca sunt in egala masura vorbitor si ascultator, desi derapajele laterale vin sa intareasca convingerea ca nu pot fi monoton . Cateodata imi vorbesc mie , imi povestesc amintiri , imi retraiesc fericiri si astfel ma incarc de doua ori de energia clipelor frumoase - o data ca povestitor si o data ca ascultator . Apoi patinez concentric pe linia gandurilor in jurul lor incercand ,strangand cercul , sa ma apropii de esenta fiecarei amintiri , gand , cuvant . Azi ploia m-a facut asa si,  desi sunt meteodependent , ieri am reusit sa o ignor. Ma simt mereu vinovat fata de ea . Ca n-am reusit sa o cuprind destul , ca n-am avut curajul sa o patrund si sa trec de raceala ei , ca nu mi-am dorit-o poate nu atat de mult dar macar la fel de febril ca soarele. Drept pentru care, atunci cand o privesc si mai ales cand ma atinge pe umeri ,ma comport cu ea ca si o veche iubire ucisa , ca mai toate , din nu se stie ce motiv .

Le jeux sont fait , rien va plus !

Rareori fac pariuri. Pana si atunci cand le fac e doar o joaca, caz in care trebuie sa stiu sigur ca voi castiga sau pur si simplu testez altceva. Deseori insa folosesc ca si miza o zi din viata si bineinteles tot atunci cand stiu sigur ca voi castiga. Mereu am fost uimit cu cate usurinta se accepta aceasta miza , cu cate nonsalanta se pierde si cu cate normalitate se uita nepretuita cedare a dreptului de a trai de parca ar fi bunul propriu al cuiva. Aproape la fel cum ai pierde 3 lei pe strada prin buzunarul spart al pantalonilor. Oare nu asa se petrece si in ultimele clipe de viata a fiecaruia dintre noi? Un joc de carti sau o ruleta ruseasca si apoi totul este strans de crupier si trecut din dreptul tau in dreptul mortii.Acum ceva vreme certam pe cineva care a "muscat" din placerea riscului dandu-i o conotatie de cadou( dar )al zilei pierdute in pariu cam asa :

Ai considerat doar continutul unei zile din viata ta pus pe hartie si lipsit de caldura trairilor si de transpiratia emotiilor . Desi trocul parea machiavelic , era vorba de o zi in care sa poti povesti o viata , in care sa poti faci liber lucruri cat poate o viata , in care sa poti simti insasi viata si care sa-ti ramana pentru restul zilelor ca un model de viata . Vei putea spune atunci ca ai daruit o zi din viata ta daruindu-ti-o mai intai tie . Sa poti ulterior sa-i numeri clipele, atat de adanc sa fie santul lasat in urma lor , sa poti sa le auzi reverberatia - atat de sonora sa ramana in vinilul constintei , sa arda atunci cand inchizi ochii si incerci sa o retraiesti si sa smulga parfum de lacrimi pe mangaiere de obraz fierbinte . Si apoi sa zici ca a fost ca si cum e , ca va mai fi ca si cum a fost, incalcind trecutul , prezentul si viitorul intr-o minge de foc adimensionala care fierbinteste totul la fiece accesare a aducerii ei aminte . Cu tot ce poate determina ea intru. Fara prea mare atentie la conformitatea sau neconformitatea realitatii exterioare , decat la aerul respirabil, ca un catalizator al arderilor , ca singura legatura cu materialul, cu spatiul , cu timpul, cu planeitatea existentei noastre si doar cu inaltarea prin ardere .

Wake me up when september ends ....

Iti simt tristetile si lacrimile sufletului curgand usor pe valea sufletului . Picaturile cad , iar zgomotul-ecou , nascut din suferinta lor , destainuie haul prapastiilor din tine. Ma aplec recunoscator melancoliei tale , ca in fata unei mame care dupa un travaliu lung si dureros isi renaste viata , stiind ca ea e cea care-mi sufla in ceafa cuvantul si-mi invioreaza astfel sufletul. Dar parca mi-e inima zimtata de vantul care pare cronic atunci cand suiera luandu-te pe sus . Iti mai simt ochii umeziti de caprioara , atenta insa la fiecare nevinovata miscare de frunze ce se ridica in adierea deja tomnatica a aerului tare cu care stiu ca-ti place sa-ti umplii narile tremurande adulmecandu-l. E doar izvorul ,al carui susur neuniform te imbie la degustare . Si fiecare picatura curge , nemaifiind ca cea dinainte . E lipsit de ciclicitate si nimic din ce e azi , maine nu va mai fi la fel . Nu vei sti ce a fost ieri gustandu-l azi si nici cum va fi (daca va mai fi ) maine . Iti scalda buzele , atingandu-le conturul usor si delicat , iti calca usor limba si apoi te cuprinde din interior spre exterior in bratele puternice desi nevazute . Prima picatura o cere pe a doua si tot asa ...setea devine obisnuinta , iar obisnuinta poate deveni acaparatoare . Ca o lasi sau ca te impotrivesti ea isi face drumul, din cap si pana-n picioare , insistand in locurile in care emotia tasneste in gheizere de placere . Apoi se topeste determinand efemera dorinta , lasata uneori atat de nestingherita , din cauza unor lamentabile  frici si prejudecati .

... Voi fi fost floarea campului de viata al cuiva ? - retorism trist si tomnatic apasat deopotriva pe tamplele timpului trecut si viitor .

....Si pasii, .... pasii ai cui sunt ?

http://www.youtube.com/watch?v=KjNJmwwf7QA

Sunt aici ...

"Sunt aici pentru ca te-ai intrebat ce rost ai. Sunt aici ca sa ai la ce te gandi intre doua secunde. Sunt aici sa te surprind. Sunt de partea ta si atunci cand nu vrei sa ridici ochii din pamant. Sunt aici cand simti ca fara aripile tale te prabusesti. Sunt aici cand vrei sa te ascunzi in singuratatea unei inimi ce-ti pompeaza batai de suflet. Sunt aici cand vrei sa spui somn usor si nu-ti amintesti nici un cantec de leagan. Sunt aici cand zaresti singura usa dintr-un perete de sticla si nu stii sa o deschizi. Sunt aici pentru ca ai invatat sa mergi…Eu stiu unde duce drumul tau. Sunt aici doar pentru a-ti da drumul la maini. Nu iti pot oferi averea unei vieti de lux, nu te pot minti cu dulceata unei dimineti, nu te pot amagi cu aroma unei cafele si nu pot aprinde un sir de lumini dintr-o bataie de picior. Nu pot opri tristetea la mijlocul unei zile. Raman insa de partea ta ! Sa speram, sa aruncam o rasuflare peste aceiasi pasi pe care ii calcam orbi. Sunt aici sa iti spun ca poti imprumuta visele mele .Tu respiri, eu iti dau timp."

Pas la pas cu iubirea .

Sa nu fii niciodata multumit si sigur in dragoste . E semn de plafonare si dupa incepe haosul . Nu poti fi multumit cu doar o clipa din infinit ci cu infinitul insusi, daca vrei sa-l gusti cu adevarat . In plus, nici iubirea si nici ce decurge din ea nu e o marime masurabila , daca se intampla e semn de declin . Iubirea ESTE si atat - asta trebuie sa fie deajuns . Ea se simte , se traieste , nu se compara ,nu se pretinde , nu se poate cersi , impune , lua inapoi si alte operatii infantile de jocuri de copii . Se naste singura si atat face pentru sine . Restul o facem noi inclusiv "sinuciderea" ( moartea prin iubire ) ei . Caci murim prin fiecare moarte a ei pentru a ne renaste phonexian dupa ce durerea nu mai naste durere ci speranta . Si apoi dispare si ceata de peste toate ,lucrurile devin mai clare si avem curajul de a rostui amintirile, secundele fostei iubirii , trairile , fiecare la locul lor in cutia cu experiente de viata . Apoi,la loc in block-starturi pentru urmatorul tur , cu noi sperante , noi viziuni si noi pretentii .

Corida vietii ....

Viata e o continua lupta . Incepe la nastere si se termina, nu cu moartea ci ,atunci cand ai lasat sabia jos . Atunci toate scuturile , pe care cu greu te-ai chinuit sa le faci , sa le intaresti , sa le faci invulnerabile fac in cadere un zgomot infernal care se aude pretutindeni . Sacalii recunosc acest zgomot , isi ciulesc urechile , isi maresc narile si toti muschii lor felinici se incordeaza . Se schimba directii , tintele minore sunt abandonate iar mirosul de sange, sange galgaind si curgand printre coltii nemilosi intarata spiritul de jungla . II auzi dandu-ti tarcoale , inconjurandu-te cu fuga lor nebuna in jocul acela halucinant care parca te hipnotizeaza , te fixeaza cu ochii lor convulsionati si asteapta sa cazi singur ; chiar si-asa fara aparare esti o prada valabila . Cat ti-ai dori atunci sa fi avut sabia in mana sau macar un ciot din ea , sa mori luptand ca de la egal la egal , sa-ti alegi scutul care-ti va cara lesul si sa apuci sa simti in nari vantul care-ti va rotunji bratele crucii de-a lungul vremii . Sabia e franta insa , esti cu mainile goale , cu trupul dezgolit , singura putere e acceptarea . Poti doar sa ridici capul , salele te indoaie , genunchii nu te mai asculta , iar mainile ...off mainile nici a se ruga nu mai stiu . Circul continua ....esti gladiatorul propriei tale morti si speranta nu mai exista . Doar o singura alegere . Un strigat .In asta sta viitoarea poveste a vietii tale .Daca strigatul tau te va face remarcat si moartea te va recunoaste , caci a pus de mult ochii pe tine alegandu-te din multime , vei scapa de aceasta corida inegala in care esti prada durerii , angoaselor , remuscarilor , nebuniei , bolii, anxietatii . Un vultur te va lua si te va ridica spre inaltimi pana cand te vei contopi cu lumina . Apoi mister ....


......Iata cum viata nu e doar o lupta ci si un teatru . Vrei pe scena sub lumina reflectoarelor ? S-ar putea sa fii remarcat timpuriu !!!! Tanjesti dupa maretia aprecierii maselor ? S-ar putea sa fii remarcat timpuriu !!!! Vrei sa fii pustnic iar in pustietatea din jurul tau sa tronezi in fata singuratatii tale ? S-ar putea sa fii remarcat timpuriu !!!!
Voaluri , atitudini, masti , fandari , paravane , disimulari , cosmetizari - arsenalul sabiilor facile . Si cei care-si au doar propriul suflet in mainile infrigurate ? Cei care constientizeaza ca nici macar trupul nu e al lor ci al eternitatii ? Macar sfarsi-vor bine in neant ?

Despre sinceritate

Sinceritatea nu ingradeste libertatea celuilalt ci dimpotriva ii confera si mai multa libertate .Si poate de aceea e atat de dorita . Deschizandu-te optiunile celuilalt se maresc ,capata claritate si astfel alegerea e mult mai diversa . Un om care nu poate fi sincer nu ofera optiuni ci doar posibilitatea de te multumi si mai mult cu optiuni de neverificat . Ori, toti cautam lucruri clare , adevarul care sa ne permita, dincolo de satisfactia si implinirea de a-l gasi, sa mergem mai departe . De aceea multi dintre noi nu reusim sa performam, pentru ca ne oprim in maruntisuri care ne consuma timpul si resursele,pentru ca pe cat de marunte sunt, pe atat de importante si necasare pasului urmator ne sunt . Ne invartim ,astfel, in jurul cozii si ,pana sa o prindem si sa ne dam seama chiar ca ea nu e ceea ce cautam, timpul trece .
Reticenta in fata deschiderii ( care nu e sinonim cu minciuna ) este si o forma de egoism , incercam ,din frica de a nu fi rejectati ,sa ascundem indoielile sufletului nostru , slabiciunile . Deschiderea sufletului e o forma de daruire , cand nu simti ca o poti face inseamna ca nu esti capabil sa te daruiesti total . E ca privirea care atunci cand simti caldura celuilalt o ridici din pamant si o daruiesti celuilalt care te patrunde . E la fel ca sexualitatea pe care tot din dorinta de daruire nu o poti limita doar la anumite parti ale corpului caci nu ar mai fi daruire totala .Ingradirea constienta a daruirii nu e numai rodul lipsei de exercitiu ci lipsa increderii in sine . Esti in acelasi timp si gardian si comoara . O aperi dar si vrei sa fie gasita .Ori baleierea aceasta si conflictul derivat din dualitatea asta consuma energie si timp , e un task suplimentar caruia trebuie sa i te dedici. E ca un joc de sah singur cu ambele culori .Ca sa fii gardian trebuie sa fii macar rece iar asta are tendinta de a ingheta sangele si simtamintele pe durata de viata a personajului . Pana sa apuci sa-l combati raceala revine . Si uite-asa frica de a deschide si de a impartasii nu e libertate ci constrangere . Si toate astea din frica de a nu ...rani , dezamagi ,etc ? Nu e prea mult fata de placerea de a fi liber fara fricile derivate din astea .Sau e mai mare frica de fi gol in fata celuilalt ? Sunt insa atat de putini care ar fi capabili sau ar dori sa-ti subjuge sufletul ! Mai toti se multumesc sa-ti subjuge trupul si asta pot sa-l faca poate . Insa sufletul si mai ales unul deschis nu-l va putea face nimeni .
Toti cei din fata noastra sunt oglinzi . Unele inghit totul si nu reflecta nimic . Eu am incercat sa fac altfel si sa consider reflexia un fenomen care sa-i permita celuilalt sa se vada chiar cu fenomenele de distorsiune inevitabile unui mediu disipativ care exista intre noi . Desi pare a fi un experiment desuet si lipsit de urmari spectaculoase poate ca merita facut de noi toti , macar cateodata ....

joi, 30 septembrie 2010

Rascolind prin mine. Episodul 9 - Dileme existentiale .

20 –09-2004


Astazi am chef de scris , de vorbit , de comunicat cu cineva .De fapt nu numai astazi ci de cateva zile . Astazi am gasit o modalitate de a refula . Pana si eu cu mine parca nu mai avem ce discuta .Aceasta stare, pe care mi-a indus-o cred cineva ,incearca sa ma generalizeze si ma roade . As vrea sa pot sa am cu cine sta de vorba , chiar si singur , sa fiu doar ascultat si nimic mai mult . Nu e un chef de palavrageala si nici nimicuri n-as putea spune . In acelasi timp simt ca n-as face-o cu oricine , de aceea sunt doar cu o foaie alba in fata .Fidela , ascultatoare dar nu neaparat grabita sa asculte chiar orice , cuminte dar in acelasi timp curioasa cu restul ei de alb in scadere , simpla dar in acelasi timp rafinata daca tinem seama cate a auzit in lumea asta .
Sa fie criza existentiala avand in vedere ca exact peste o luna voi mai pasi memorabil catre apus ? Chiar ma minunam ca in ultimul timp nu ma atrage deloc viata din cluburi .Nu ma mai asortez cu varsta , stilul de dans , apucaturile si nici chiar cu ritmul de acolo . Muzica ritmata doar ma deconecteaza , e fundalul de linistire . In acelasi timp tanjesc dupa o muzica de ascultat, dupa o piesa de teatru cu incarcatura emotionala ( si mai putin comedii ) dupa o carte cu un mesaj filosofic , dupa un film cotit de limita teatralului si a actiunii generatoare de suspans .
Cateodata ma simt tanar , dispus la nebunii , la dezinvolturi , la iubire . Imi lipseste curajul de a trage o fasie croita dintr-o astfel de realitate peste mine . Am fost intotdeauna retinut fata de mine si fata de ceilalti si de cele mai multe ori asta m-a facut sa pierd . De multe ori n-am reusit decat sa cuantizez personal pierderea , si cred cu subiectivismul normal sa fi facut o subevaluare , astfel incat sa nu realizez cu adevarat ceea ce am pierdut .
De prea putine ori m-am pierdut pe mine sau cel putin asa cred .In ultimul timp insa am ajuns sa ma gandesc mai mult la mine , sa am curajul sa ma privesc asa cum ma vad altii , sa am curajul sa accept aceasta realitate sau dimpotriva. Un episod al vietii : cunoasterea de sine . Mult prea tarziu ca sa pot trece prea curand la un nivel superior. Am invatat sa apreciez lucruri care pana acum treceau pe langa mine sau pur si simplu le omiteam pe cat posibil din existenta mea simpla . Durerea – de exemplu. E ca lamaia . E frumoasa cand o privesti si acra cand o servesti . E ca focul : parjoleste in juru-i dar lasa loc de intoarcere … Speranta care nu moare niciodata .Cenusa . Oricand pasibila a fi capabila de renastere. Nimicul din care renaste ceva .Speranta materializata fara vlaga .
Durerea simpla si atotcuprinzatoare e generatoare de haos , dar cand ea e impletita si cu fericire e un amestec datator de viata care revigureaza , incanta si induce sublimul . Am ajuns sa-mi doresc aceasta latura a vietii ca o retusare temperativa a fericirii , am ajuns sa cred in dualitatea fericirii cu a durerii intr-atat incat sa-ncep sa gust dintr-una cu gandul la cealalta ? Sau sunt doar motive optimiste de a ma minti pentru un dram de incurajare in lupta pentru bine ?
Acum ma simt intr-un astfel de moment de echilibru precar - intre durere si placere . Simt ca sunt intr-o situatie fericita de a alege singur in ce cale s-o pornesc si parca as crede in regula nescrisa care cere alternarea lor . Acest lucru insa ma contrariaza si mai tare : intre a fi fericit acum sau placerea de a o savura linistit stiind ca furtuna a trecut iar urmatoarea e departe . Sunt si eu ca mai toti dintre noi in postura , zilnica de-altfel , de a ne colora destinele , de a refuza umilitorul banal , de a cere mai mult de la noi insine si de la cei din jur . A cere mai mult de la cei din jur ? Nici macar de la noi nu stiu daca e corect . Dincolo de familiarismul si posibilitatea de a comunica mai intens si mai rapid cu mine insumi nu vad nici o diferenta . Daramite sa cer ceea ce poate nu mi se cuvine sau nu se poate .
- Mai mult pentru mine , va rog ! Acum si atat .
Un egoism, care , ar spune cineva , e motorul progresului . Frumoasa acoperire pentru o slabiciune , pana la un anumit nivel , atat de omeneasca . Omul se iubeste pe sine progresiv de la nastere la moarte . La inceput nici nu-si da seama , apoi incearca sa se desprinda dintre semeni , sa se diferentieze, sa parvina , sa iubeasca dar tot pentru sine si apoi sa-i fie frica de moarte tot pentru sine . Asta e progresul ?
Sa pretinzi ca faci ceva pentru altii si de fapt totul , indirect de multe ori, e pentru tine . Doar sa pretinzi e crima , nu sa faci .De facut o facem toti si ne scuzam in diferite moduri sau nu , ii cerem Domnului iertare in rugaciunile noastre si apoi o luam de la capat .Cata suferinta sa poata cuprinda si El ? Si de ce numai suferinta ? EL nu traieste tot din dualitatea asta ? N- ar trebui sa se bucure de lucrurile bune care ni se intampla ? Aude doar durere si de prea putine ori fericirea din multumirile noastre

Racolind prin mine . Episodul 8 - Intre nastere si moarte

Sa fii izolat in gandurile tale e cel mai groaznic . O lupta continua cu aceleasi ganduri care au incapatinarea de a ramane fara orizont . Apasatoare ca o negura de toamna si lipsite de scop ca o moarte subita . Fara ajutor , doar cu tine insuti asaltat de intrebari , de raspunsuri pesimiste , fara cale de iesire din acest labirint sovaielnic de incert . Iata cum omului ii e frica de sine .Ii e frica de el insusi , de ceea ce ar putea vedea si afla despre el . De aceea e chinuitoare singuratatea . Tu cu tine insuti - un mariaj de prea putine ori reusit . Desi teoretic ar fi unele conditii ancestrale care ar ajuta aceasta uniune exista goliciunea aceasta care nu te lasa in acest ring , in proiectia propriului EU gol pe dinauntru si pe dinafara. Fara minciuna , fara sovaiala , fara seninatate , fara dezinvoltura – fara toate armele cu care facem din viata o netrebnicie ce se desira in clipe . Greu de trait asa, si fugim cautand victimele capabile sa-si imparta aceeasi nevoie pamanteana ca si noi . Timpul ii cerne , viata ii ravaseste sau ii aduna , iar noi dam in ei cu ce-apucam la-ndeamana . Razboiul de-a viata ! Inarmati cu pareri de rau si autoconsolari , cu suficiente scuze , lamentari si pardonabile replici , cu dileme si artificiale intersectii ideatice ( vezi a fi sau a nu fi ) la brau cu o constiinta vigilenta si calare pe ideea sortii crude si de nezdruncinat , trecem zi de zi prin para si foc pe toti din jur . Si apoi spre seara , daca nu si in alte momente ale zilei , ne plangem de cruzimea realitatii pe care ne este data sa o traim . Suntem arma Diavolului , furnicile care misuna prin aceasta cariera de smoala netopita ?Ajunge atata durere ?
....................................................................................
Suntem de cealalta parte ingerii puratori de sperante . Le nastem , credem in ele si le spulberam . Exact ciclul vietii noastre .Ne jucam de-a Dz. cu ele . Si pentru ca in mare parte esuam in aceasta incercare de plagiat cosmic , suntem blestemati sa ne traim esecurile mai puternic si mai constient dacat victoriile . Sa ne lamentam in fata lor mai ceva ca in fata propriilor reusite .
Reusesc oare ascetii sa se si hraneasca din atatea sperante ? Macar le gasesc un scop .
Ca mai toate ciclurile naturii , nasterea si disparitia lor sunt cele mai grandioase , mai nascatoare de senzatii incandescente. Sa nasti un vis - e un privilegiu , nu e o obligatie . De aceea femeile sunt mai visatoare , pentru ca au acest sentiment matern exersat sau poate chiar nativ mai elaborat . Poate chiar perioada de gestatie de 9 luni nu e intamplatoare . Poate fi unitatea de masura a vietii unui vis , cu multiplii sau submultiplii ei . Dar fara doar si poate singura care se lasa masurata si se incapataneaza sa ramana constanta . Tocmai de aceea - pentru ca e o constanta . Altfel evolutia ar fi avut nerusinarea sa o modifice convenabil .
O alta prea evidenta asemanare ar fi cea cu existenta viselor din timpul somnului .Nu vin oricand si nici la oricine , nu tin cont de stare deci pot fi si bune si rele dar au acelasi ciclu , de asta data artificial redus : apar , persista si dispar . Antrenamente ocazionale , vegheate de inconstient , pentru maretia viselor noatre din realitate. Incercari de rutina pentru un creier care are nevoie si el de exercitii pentru a cumpani un act al creatiei apropiat voit de perfectiune . Caci fara tagada , toti visam la mai bine , la mai mult , la mai sus , la mai mare , la absolut chiar .
Acum , abstract , de exemplu , mi-as dori sa pot face ceva astfel incat o multime finita de oameni sa poata sa-si aduca aminte de mine peste ani si ani cu drag .

Rascolind prin mine . Episodul 7 - Entropii interne

N-as sti sa spun cuiva ce am .Nici macar mie . E un disconfort intern, latent dar in miscare prin mine . Alternant ca sa nu fie monocolor , dar suficient ca sa poata fi catalogat ca dezagreabil . Nu mai sunt la varsta la care sa-mi placa ca toata lumea sa reactioneze pozitiv la cererile mele . Dimpotriva . O doza de contradictoriu bine argumentat ma revigureaza , ma face sa ma simt viu , mai uman , mai aproape de sentimentul de vinovatie care impune respect fata de celalalt dar e si mobilizator in acelasi timp . Nu –mi plac lucrurile usoare , nici nu ma dau in vant dupa dileme , prefer deci probleme rezolvabile - undeva ,candva .

Racolind prin mine . Episodul 5 - Esenta vietii

Noica spunea : " Esenta vietii este sa cauti esenta vietii ! "


20.11.2004

Formula vietii : dualitatea materie –spirit . Echilibrul lor face ca viata sa existe si sa se perpetueze . Aduce la tacere hazardul si risipeste temerile . Si omul ,ca fiinta vie, are de respectat aceasta regula simpla . Nu numai pentru o existenta ordinara dar si pentru dezvoltare si evolutie . Constientizam ca regulile simple sunt cele esentiale si cautam adevarul in ele si nu in ganduri ascunse dupa tone de idei incalcite ?
Au fost cazuri cand am simtit ca altcineva e partea mea materiala care-mi era suficienta pentru a-mi rebalansa echilibrul . Nu ma mai interesa nici de mine si in genere existenta mea nu avea alte nevoi si dorinte de acest gen . Nu ma mai vadeam pe mine decat prin perspectiva ei – atat cat trebuia sa fiu si sa exist la nivelul unei forme materiale generator de umbra . Nevoia de material zburda intai acolo si , apoi , se ostoia linistita si obosita de exercitiul in gol , de cele mai multe ori la picioarele mele , ca un caine care isi doreste osul visat dar nu poate ajunge la el .
Nevoia venea din necesitatea pastrarii acestui echilibru , directionata catre imbracarea cu intalniri spirituale , aproape zilnice , care ma binecuvantau , a acestui schelet material necesar . Balansul acesta , neechilibrat de cele mai multe ori , intre cele doua ingrediente fac ca NEVOIA sa fie dusa la extrem si ridicata la rangul de slabiciune . Fiecare din ele , prin persistenta lor punctuala si apasarea individuala , nu fac altceva decat sa dea apa la moara unei slabiciuni binevenite – nevoia de echilibru . Aceasta incercare de explicatie metafizica poate fi privita poate ca o incercare de justificare a actiunii socio-umane, de aceasta data , pe care o traim . Dar ea nu vrea decat sa explice indarjirea temporala si de intensitatea cu care tindem sa compensam fiecare din cele doua laturi ale existentei noastre reale si setoase .

Rascolind prin mine . Episodul 4 - Lacrima , divina creatie ...

12.02.2005

O lacrima ! O infinitdezimala particica de fericire ! Atat de sincera , atat de pura ata de rupta din sufletul meu .Sunt binecuvantat cred mereu cand reusesc sa vars o lacrima , caci atunci ma simt mai bine .Ma simt prin ceea ce reprezinta lacrima – un sulfet comprimat in niste molecule . O transpiratie racoritoare a sufletului prin care-si revarsa durerea sau fericirea iar uneori pe amandoua . O samanta de EU , neluata in seama decat de mine . Cum as putea , tocmai eu , sa fiu atat de ingrat cu ceea ce sunt EU? Altii ...treaba lor . Prin nepasare , prin ignoranta, prin lipsa de interes . Cand ai plans ultima data ? – mi se pare o intrebare de o transanta nevoie de apropiere de un suflet . Sa-i stii temporal dar si cauzal aceasta eruptie a frumusetii sufletului . N-o cautati printre lacrimi teatrale sau printre lacrimi de durere . E altceva . Si faptul de a-l denumi plans mi se pare o blastfemie . A lacrima e altceva .NU atrage prin cantitate ci prin consistenta sentimentului datator de energii procreative .Caci este , pana la urma , un act de procreatie .Si ca orice act de acest gen e grandios ! Te simti pentru cateva secunde cel datator de viata , un Dz . mai mic , insignifiant , dar al tau , iar ea ,LACRIMA , o efemera viata a intruchiparii FERICIRII pe pamant . Biologic -doar o secretie , dar filosofic o complexa amestecare de trairi comprimate in picaturi de apa sfintita . Ma incred atat in divinitatea acestui act incat cred ca lacrimile nu sunt decat binecuvantarea lui Dz de a-i purta propriile lacrimi si de a le aduce aici pe pamant unde e normal sa treaca neintelese si nebagate in seama . E semnul existentei dumnezeirii si gestul contopirii cu el . Marcator de existente pamantene si risipa de sfantita apa pentru cei care stiu sa aprecieze putinul material si infinitul ideatic cuprins in ele .

Rascolind prin mine. Episodul 3 - Margaritare de fericire

Cele mai frumoase flori ? O chestie de gust sau doar de deprindere sau mostenire congenitala ? Lacramioarele - as raspunde eu . Se mai numesc si margaritare .Un singur cuvant care le defineste prin simpla sinonimitate : margaritar . In esenta intruchiparea materiala a ceea ce incercam sa definesc : puritate si candoare ! Inrourate , in verdele crud al primavarii , in tecile lor partinitoare si proteguitoare , par etalate spre comparatie .Produsul naturii perfecte : roua si lacrimile .Aceeasi substanta , aceasi insemnatate, diferite transpuneri vizuale . Roua - lacrima de dimineata a naturii , efemera si ea , mai trainica prin menirea simbolistica ce i-a fost atribuita .
O lacrima de fericire – fericit si incantat cand o revars peste ochii mei dar si mai rascolit daca as stii ca o nasc in sufletul cuiva . O lacrima doar , care sa inghesuie sperante si vise - naruite sau increzatoare , speranta si dragoste . Un semn al trecerii fericirii peste tine , fara urme vizibile si fara pareri de rau . Caci altfel ar fi asa cum spune Gabriel Garcia Marquez : Cine te face sa plangi , nu te merita ! Desi parca mi-ar placea sa-mi scald trupul in lacrimi de fericire ! Si parca in incapatinarea de a-l contrazice inca o data am scris candva o dedicatie pe o carte ….

Rascolind prin mine .Episodul 2 - Echilibrul relatiilor interumane

09.03.2005

Fiecare din noi suntem un sumum de sentimente si trairi care se imperecheaza ( nu neaparat unu-la-unu ) facandu-ne sa fim ceea ce suntem de fapt pentru ceilalti .Si asta prin modul in care unele dintre acestea reusesc sa depaseasca limita de echilibru care teoretic ar trebui sa fie intre ele . Ar fi ideal ca aceasta stare de echilibru sa existe si sa persiste si tot asa de real este ca sa constientizam aceasta stare si sa actionam astfel incat ea sa fie cat mai aproape de acest echilibru de cele mai multe ori instabil . Ca nu toti reusim sau nici nu incercam , face parte din slabiciunea omeneasca si depinde de cei din jurul nostru ca ele sa fie sau nu , intr-o masura mai mare sau mai mica , trecute cu vederea .
Din astfel de stari de nechilibru traiesc contradictiile pe care le generam sau le infruntam de la semenii nostrii . Marele avantaj este modul in care , prin comunicare , putem stabili –ajutati fiind – ca suntem dincolo de echilibrul cerut de cei din jurul nostru . Constientizarea este primul proces in tendinta de echilibrare a balantei . Primul pas e facut si il constientizam prin prisma enervarii celuilalt , crearii de stari de tensiune , reactii neconforme ,reprosuri sau simple atentionari , sau , in lipsa unei exteriorizari complete, chiar prin propria intuitie . Unii se opresc aici si chiar reactioneaza invers . Par ca ei sunt de fapt cei frustati si actioneaza prin refuzul acceptarii starii de fapt . Felul sinelui de a se retrage in fata incercarii de modificare a entropiei . Usor si de acceptat ca explicatie pentru ceea ce se intampla in jurul nostru .
Cealalta ipotetica varianta este mai greu de acceptat ,pentru ca o acceptare a unei greseli aduce dupa ea si nevoia de terapie si toate aceastea inseamna energie pierduta . Conform tendintei de minim consum energetic chiar si simpla verificare a acestei ipoteze pare fara rost si ilogica .

Rascolind prin mine . Episodul 1 - Zbuciumari temporale

Uneori intamplator , alteori manati de o aducere aminte ne rascolim trecutul. Prin suflete ( cel mai adesea ) , prin file de timp trecute si adormite prin biblioteci , prin fisire ( mai nou ) sau chiar prin buzunare. Ne incanta mai mereu regasirea cu EU-ul prafuit,semn al evidentului progres actual iar uneori regasim in diferentele dintre EI bila grea a timpului care ne-a albit simtim timpul si altfel decat in incheieturi si finisare a realitatii inconjuratoare sau prin maturitatea copiilor nostrii .
Asa am dat eu , intamplator , peste niste urme de creion pe foi albe nesatule .


21.05.2005



Timpul trece .Imi face in ciuda nu numai prin inevitabila lui scurgere dar si prin ceea ce-mi ofera . Ma arunca in valtoare ca apoi sa ma potoleasca brusc si nu parinteste ca pe un copil care are tendinta sa zburde necontrolat . M-as bucura ca odata sa stiu ca asta a insemnat un pas in fata , o evolutie spre ceea ce cred a fi calea pe care mi-o doresc . Dar apare cu noi ipostaze care framanta , dor si trec doar pentru a face lor urmatoarelor . Un valatuc cu ace care impung si lasa locuri usor sesizabile pentru un timp sau cine stie cat . Oricat as vrea sa le ignor si sa ma lupt constient cu ele , ma fac sa ma gandesc la un balon imens umflat cu aer la presiune maxima dar care prin prisma micilor orificii ajunge inevitabil sa plonjeze in primitoarea mare a indolentei . Mi-e frica de ele iar aceasta frica e o frica mobilizatoare , ma face si mai mult sa lupt cu ele si sa le combat . Ma gandesc mai mereu daca refacerea presiunii din balon sau suflul usor din spate care-l face sa pluteasca catre o nedefinita destinatie sunt actiuni suficiente . Mi-e frica pentru ca necunoscutul si imprevizibilul trebuie sa nasca respect prin frica , e frica o stare de manifestare a vointei sau doar o lamentabila motivatie solvabila care face posibila gratierea unei posibile culpe intransigent de apasatoare ? Face parte poate din jocul de-a balonul , sau tocmai aceasta particularitate il face pe acesta atat de nesagalnic dar si neostoit imperiu de intrebari cu raspunsuri imprevizibil de incerte . Traim pentru un scop sau scopul determina trairea ? Ne complacem sa umplem un spatiu oricum al fi el sau il ajutam sa fie asa cum am vrea de fapt ? Ne pasa ca este cateodata doar aer in loc de gaz nobil , asa cum ne-am fi dorit sau tocmai acest fapt ne determina reactiile ? Gandim particular sau reactionam haotic la impulsuri de moment ? Suntem sclavii ideilor altora sau reusim sa le filtram prin propria constiinta si sa le acceptam sau nu doar daca se potrivesc in general si nu local ( particular ) . Dar mai ales chiar ne place sa ne guverneze un subconstient doar pentru ca teoretic avem scuza de a fi loviti de imposibilitatea de a-i altera intangibilitatea ?
Ne-am impartit vointa si gandurile in constient si inconstient pentru a putea baleia intre ele in functie de cum ne place . Am acceptat cele doua parti ( nu neaparata egale) ca fiind ale noastre dar le acceptam pe rand antagonismul reactiilor si hranim din ele duplicitatea trairilor noastre . Le culcam la pieptul nostru si le hranim cu iluzii chiar si dupa ce au muscat mana care ,desi obosita, le-a ostoit setea cu bucatile din realitatea pe care o cladim zilnic . Le dam posibilitatea ca agoric sa-si trambiteze discursul si sa-si concretizeze argumentele prin infierate cuvinte si ganduri malefice . Apoi le dam crezare si le multumim pentru marea lectie de viata , iar ele dorm linistite in timpul zbuciumatului nostru somn , linistite ca si-au atins scopul- iar scopul lor ne-a determinat , oricum ar fi , trairea noastra .
Nu vreau sa fiu partas la aceasta cruda si macabra butaforie a vietii . Vreau sa-mi asum greselile mele si sa ma bucur de realizarile proprii nu sa ma bucur de greselile altora sau sa –mi asum realizarile lor . Dar mai mult as vrea sa fiu partas la fericirea altora de a se bucura de implinirile lor si de a le fi alaturi cand se intristeaza de neplacerile inevitabile ale vietii .

joi, 26 august 2010

Inca o batalie "castigata" . Sa vedem cum o fi razboiul .....

Astazi toata ziua m-am luptat cu timpul. Enervant de lent in fandari si parari, parea un Goliat care se distreaza. Un erudit maestru in joaca lui cu un biet pretendent la arta de a fi. El - calm si fara miza, detasat si fara graba, fara frica de previzibil sau esec , Eu - dimpotriva ,dornic de ritm si finalizare, acid si bataios,cu garda mereu pusa de frica atingerii cu absolutul. Apoi , usor am inceput sa fiu languros ca el , detasat si fara febrilitatea inceputului in acest ring implacabil si probabil s-a plictisit, caci , intr-un rastimp , sub o frumoasa luna care si ea incepuse insa sa piarda teren , m-a rapus cu un somn adanc , probabil un minor premiu de consolare , pasuindu-ma inca un duel pana la lovitura fatala .
Drept pentru care pot sa va spun si voua inca o data : Noapte buna , a inceput o noua zi !

sâmbătă, 14 august 2010

decizii printre dumnezei

Mereu gasim cate o bifurcatie si de decizia noastra conteaza drumul mai departe . Iata insa ca de fapt sunt doua decizii : una si cea fundeamentala este in ce fel luam decizia: logic sau sentimental si abia apoi alegerea propriu zisa din multitudinea de optiuni posibile . O sa spuneti ca insasi ideea acesta este una pe care nu o poate face decat un analitic si un homo-algoritmicus ,insa suntem , sau cel putin asta cred eu , la momentul in care vrem sa intelegem lucrurile si nu putem fi altfel . Subconstientul nu asteapta feeling pentru a fi inteles ci logica clara si fermitate pentru a fi subjugat . Si cu cat reusim mai mult sa-i punem capastru inseamna sa suntem mai mult stapani pe el si totodata pe noi insine . El e legatura cu lumea abtracta , cu irealul palpabil ( in alte feluri decat tactil ) cu gandurile noastre ascunse si nerecunoscute, ne defineste pe noi cei adevarati. Eu nu cred in cunoasterea totala a eului , pe care unii il propovaduiesc si pretind , tocmai din aceasta cauza . Iar o astfel de cunoastere absoluta e ca si necunoscutul de care vorbeam - daca nu mai ramane asa ar deveni neinteresant. De aici nevoia permanenta a omului intru cunoastere si asta datorita existentei permanente a necunoscutului.Necunoscutul este umbra fiecarui lucru, fiinte sau simtire, cel care n-are nevoie de lumina pentru a dainui. E apanajul nasterii acestuia. Atunci cand omul nu a mai avut ce descoperi , fie chiar si prin imperfectiunea lui proprie de a scruta si altfel orizontul , a inceput sa inventeze necunoscuturi false . Si cu atat mai mult sunt de revelat cu cat ele nu exista . Asa s-a nascut notiunea de Dumnezeu , inobilat apoi cu daruri mistice , expansioniste , motivatii superficiale si cai de refulare a psihozelor proprii . Si atat timp cat facem la fel si ajungem la nevoia unui Dumnezeu , o facem din asumata incapacitate de a rezolva singuri propriile probleme , asa cum au facut oamenii de-a lungul vremii . Nu zic ca e rau , chiar daca e necesar , indiferent cum l-am numi sau cat de mult l-am atasa unei culturi de masa , dar sa-l privim asa cum este de fapt , sa-l infasuram in mantia si culorile personale , sa-l preaslavim prin propriile semne de cainta ( daca exista sau daca e cazul ) . Dumnezeu e adaptabil nevoilor fiecaruia si ,de aceea ,desprinderea lui datorita perspectivei in milioane de Dumnezei personali e o realitate . Dumnezeu insa are niste valente comune pe care toti, atunci cand il acceptam o facem neconditionat sau cu bucurie in suflet . Unul dintre acestea este ca e ultima reduta inaintea singuratatii . E primul in viata noastra , fiind cel care ajuta la nasterea fiecaruia si care calauzeste calea catre lumea de apoi ( mistic vorbind ), e ultimul in care ne punem speranta si increderea chiar inainte de a-l repudia , e cel care ne asculta rugile si multumirile ( mereu intr-o paritate inechitabila ). Dar are avantajul maleabilitatii permanente la personalitatea noastra si il numim si vedem asa , desi el este altceva : este propriul nostru EU .
Si astfel, gandind numai in termenii - eu gandesc , eu traiesc , eu am propria mea religie , nu inseamna ca de fapt imbratisam doar propriul nostru Dumnezeu si deci doar implicit pe noi insine ? Si ca uitam ca doar prin comparatie si relativitate cu ceilalti suntem ce suntem si nu o fiinta nascuta din actiunea aditiva a imaginilor reflectate din ceilalti ,ci una care sa poate filtra senzitiv si adaptativ realitatea din jurul nostru in functie de scopurile proprii? Caci asa cum spunea Liiceanu , e inteligent nu cel ce copiaza ci cel care adapteaza idei despre viata . Invataturile in viata ar trebui sa fie precum lumina , te orbeste cand te uiti direct in ea , apoi , te obisnuiesti cu intensitatea ei puternica si continui sa traiesti cu ea intr-un fel simbiotic, ancestral . SI uite-asa ...., coroland , ajung la greseala de a fi categoric cu orice , indiferent de natura acelui ceva ... si astfel imi dovedesc inca o data categoria bicisnica de muritor supus greselii .

dialoguri

Totul este, de fapt, chestiune de percepere a realitatii care ne inconjoara; unii numesc nebunie incercarea pe care o facem de a obtine ceea ce dorim. Nebunia, dementa, delirul- nuante ale aceluiasi ,,rau,,, ne invadeaza fara sa ne dam seama, noi continuand sa traim fericiti propria realitate, inafara oricarui context. Zilnic, experimentam o serie de acte simbolice care aduc un prejudiciu sever sanatatii noastre mentale. Si vreau sa amintesc aici cazul lui Chaduval Lepeinteur, care nu accepta finalul carierei sale de actor, se lasa oarecum controlat de un fel de malitiozitate si dorinte absurde. Decide sa incendieze satul natal din dorinta de a vedea spectre, de a se convinge ca exista viata dincolo de moarte. Astfel, noapte dupa noapte, striga la cer:,,Pentru Dumnezeu, vreau sa vad un spectru inainte de a muri, cred ca o merit,,- strigatul la cer era, probabil, ultimul sau recurs.Isi pierduse mintile.
DAr ceea ce vreau sa spun este ca nu avem nevoie sa facem eforturi exagerate pentru a ne atinge obiectivele, sunt mai aproape de noi decat de imaginam. Chaduval, care dorea atat de mult sa vada un spectru, nu a inteles ca, de fapt, spectrul era el insusi ceea ce cauta. Raspunsurile sunt foarte aproape de noi...


Povestea seamana cu cea a lui Don Quijote si , intr-o intepretare filosofica , nu imprima nebunie ci tocmai un univers diferit in care fiecare isi traieste o realitate .E adevarat ca acesta este cu atat mai evidenta si de cele mai multe ori impardonabila cu cat diferenta fata de morala normalitatii este mai mare . Mi-aduc aminte ca visul meu era reeditarea povestii lui Robinson Crusoe lucru care pare o nebunie macar prin excentricitatea ei . Acum stau sa ma gandesc ,ca intr-un fel, cu unele schimbari de scenariu ,visul continua sa se indeplineasca in esenta lui asa cum se dorea, si , ca pana la urma ,el canalizeaza energia in sensul implinirii lui . De aici si una din conceptiile mele in care cred - serendipitate .Adica atunci cand iti doresti ceva, fa-o in cel mai natural mod si nu incrancenat caci asa lucrurile tind sa vina singure catre tine . Multe experiente personale respecta acest principiu si de aceea il ridic la rangul de experienta de viata .Spuneam intr-un moment de descumpanire , generat de un moment dificil recent , ca singuritatea e o lupta , cea mai grea si mai cumplita pentru ca este lupta cu tine insuti , in care arme de genul minciuna , ascunzisul dupa degete nu exista pentru ca nu le poti intoarce singur impotriva ta . Si-asa , dezgoliti , dezbracati de materie si ganduri , fara accesorii si ajutor , aparem in postura in care doar de doua ori suntem in fata vietii : la nastere si in fata mortii . Si ,pentru ca de prima nu ne amintim , iar cealalta e imposibil de revelat , drama existentiala devine acuta si greu de inghitit . Insa a avut si un efect pozitiv astfel de experienta - am scapat de tanatofobie si acum ma simt cu o prejudecata in minus , mai liber in fata vietii si mai plin de ea . Ca un fluid care-mi da putere si ma intareste dar in acelasi timp ma responsabilieaza si mai mult pentru acest dar numit viata .

Despre libertate

Precum gandul sau constiinta, libertatea, aceast atribut ce ne permite sa alegem propria linie de comportament si cum dorim sa ne traim viata, este inerenta fiintei umane.In numele sau sau si in relatie cu sentimentiul de justitie si egalitate, s-au scris cele mai frumoase poeme si s-au purtat cele mai crude razboaie. Doar exersand-o se poate trai fericit din plin si putem atinge atat de dorita autorealizare personala. Factorii care ne conditioneaza si nu ne lasa sa ne expresam liberul arbitru si sa ne dezvoltam potentialul, au nuante foarte diferite. Pot fi, de la credinte limitatoare, induse in sanul familiei si scoala, pana la cazuri extreme de privare de libertate. Dar in cele mai adverse situatii putem scoate din noi insine cel mai uman aspect, cel mai plin de iubire, de intelegere, de generozitate si sa lasam la o parte ura si mania.Ne scufundam zilnic in spirala rutinei, obligatiilor si compromisurilor, care, de altfel, ne controleaza intr-o oarecare masura. Altii experimenteaza frustrarea unei vieti seci, care nu permite abordarea problemei pierderii identitatii. Astfel, fiinta umana pierde din vedere cine este cu adevarat si care este misiunea sa vitala.Ar trebui sa invatam arta de a ne asuma responsabilitati si a lua decizii, si de a ne deschide necunoscutului. Dar asta ne inspira teama, teama de libertate. Sa fim constienti de noi insine, analizand impartial ceea ce suntem, scotand in evidenta calitati dar si defecte, reflectand asupra momentului personal pe care il traversam...Asta ne-ar permite sa castigam lbertatea interioara atat de dorita. A discerne intre viata pe care vrem sa o traim si cea care vor altii sa o traim pune in ordine fiinta umana la un nivel intim. Dintr-o data, toata aceasta programare parazita lasa loc unui potential genuin si foarte des eclipsat. Indreptand un pic atentia catre noi insine, modificam stilul nostru de viata lasand loc celor mai nobile sentimente de care suntem capabili: empatie, bunatate,amabilitate, respect, etc.- doar asa este posibil sa ne schimbam perceptia asupra lucrurilor si sa ne exersam libertatea interioara. Si, probabil, in acest mod atingem constiinta celorlalti.

Barbati vs. femei ....

Divagatii moderniste pe tema razboiului intre sexe putem purta oricate , atat timp cat mentinem generalul la rangului lui acaparator si excludem subiectii . Asta pentru ca nu-mi place sa fiu exponentul unei turme nici cand trebuie sa o reprezint , nici cand trebuie sa dau socoteala . In compensatie imi asum caracteristicile native ,antropologice si bagajul dobandit de-a lungul vremii ( atat cat este ) si merg cu el pana la radiografiere si transare directa in vederea unei posibile obiective introspectii . Cred dealtfel in modele , studierea lor si extragerea lucrurilor care pot fi aplicate precum si in parcurgerea si aprofundarea drumului de la general la particular , in sensul mai sus indicat , ca o cale corecta pentru a concluziona intr-un mod punctual dar totusi relativ .
Revenind , am pledat pentru adevarul care spune ca nimeni nu e egal cu nimeni si nu pentru egalitate . Insa , iata, diferentele functionale dintre barbat si femeie , care ar trebui invatate in clasa a 2-a spre studiu si stiinta nu numai ca sa le stii ci si ca le aplici, in sensul slefuirii lor si respectiv a tolerarii . Si de aici cele doua ramificari pe care se bazeaza relatiile de acest tip - ori lupti impotriva lor cu indarjire sustinand cu egoism teoria ori te dedici postulatului complementaritatii si crezi in iubire si in faptul ca intotdeauna un amalgam e mai bun decat componentele sale si atunci devii asertiv , pozitiv si optimist .

vineri, 13 august 2010

Inutilitate sau sensul de a nu fi

Ma gandeam azi cat de ignoranti putem fi cu noi insine . Ne cufundam in lucruri marunte uitand de maretele clipe de fericire . Incercam sa definim lucruri nedefinibile dar ne certam pe cele demult ajunse la statutul lor tabu si de nezdrumcinat . Si, ca un paradox al vietii sau tot ca o povara , purtam stigmatul neputintei noastre . Nu stiu daca ai simtit vreodata sentimentul asta in circumstante in care chiar iti da un sentiment de inulitate cumplit .Dupa mine,cred ca e unul dintre cele mai delirante . E ca in visele acelea cand trebuie sa fugi si nu iti poti misca picioarele . Insa amestecat cu gust de viata cruda si cu miros de neputinta senzatia devine un cosmar real de dureros si distructiv. Cred ca e un avertisment al sfarsiturilor . Un preambul , un fulger care aduce furtuna nimicitoare , care schimba scenarii si pravaleste iluzii .
Am preferat mereu teoria pasilor mici dar siguri, crezand cu tarie in ideea ca orice inaintare trebuie bazata pe o sprijinire a piciorului pe un teren stabil si strainic . Altfel cum s-ar mai putea descrie pasul hotarat si cum ar putea ateriza si pregati acesta pentru urmatorul? Unii prefera sa alerge aberant si besmetic prin viata , in zig-zag , si cu fandari largi ca un nesfarsit slalom , altii placheaza si suteaza tot ce prind intr-un imens rugby , altii folosesc bocanci cu tinte groase si cu ei plini de noroi senileaza partea carosabila a sufletului altora . Imi aduc aminte din copilarie prima palma primita de la un elev mai mare si chiar si fata lui, deasemeni senzatia bufniturii craniului meu cu piatra care m-a lovit doar la un cm mai jos de ochi si privirea mamei cand m-a vazut plin de sange , de viteza cu care pedalam atunci cand cainii incercau sa se infrupte din fundul mei gogonetz si poate apetisant asezat pe seaua de piele alba a bicicletei mele Pegas galbena. Au fost clipe in care chiar daca am incercat sa fac ceva in fiecare din ele , clipa de inutilitate nu a disparut si m-a facut sa o gust si sa o retin chiar si-acum .De aceea vorbesc si azi de ea - pentru ca e vie . N-am putut sa opresc palma care ma doare si acum , nici traiectoria , necalculata dealtfel , a pietrei catre capul meu pe care o mai simt inca dura cand imi mangai abia observabilul semn ramas in piele si chiar nici picioarele mele obisnuite cu pedalatul-viteza nu au putut opri coltii cainelui sa guste victoria din partea mea dorsala . Atunci au fost copilarii , acum insa din sipetul de gusturi amare acest cocktail lancezit are acelasi gust al inutilitatii. Am pierdut ceva de fapt ? Sau doar nu am castigat ? Si pana la urma care e cea mai grea si mai importanta batalie daca nu cea cu noi insine ? Intr-un fel e chiar linistitor , daca te gandesti la miza ei inaltatoare si la finalitatea ei relaxanta . Pana la urma tu pierzi si tot tu castigi . E remiza oricum ai da-o . Totul e INTRU – vorba lui Noica .

sâmbătă, 26 iunie 2010

prispa casei mele ....

Abia astazi am realizat cat de mult mi-am dorit o prispa . O prispa de casa . Poate mai mult decat casa insasi .Element de solitudine . Punct de reprezentare catre exterior . Buzele unei guri nicicand cuvantatoare . Si eu litera nespusa ce-i tulbura tacerea .
Oare ce ar fi o casa fara prispa ? N-am avut in copilaria mea o casa cu prispa . Nici a parintilor si nici a bunicilor. Dar stiu ca deseori m-am jucat si plimbat pe prispele altora . Daca inchid ochii mi le amintesc pe toate. Niciuna perfect de orizontala si plana , toate din scanduri , vopsite uniform si mereu gemand sub miscarile mele. Toate cu stalpi puternici si balustrade ferme. Am rostogolit mingi si mi-am tocit genunchii , am aranjat carti de joc si table de remy , am mancat cirese si am povestit patanii . Prispele altora mi-au suportat tineretile . S-au incarcat cu cliepele mele de fericire . Acum o am pe-a mea . Si ce mult seamana cu cele din copilarie - la fel de imperfecta , la fel de neuniforma si scartaitoare . Mi-e asa de drag de ea incat uneori prefer sa ma tolanesc pe ea la soare si s-adorm acolo , sa o imbratisez si sa o simt cum imi intra in coaste , sa-mi asez urechea pe lemnul tare si sa simt furnicile de pe ea cum imi strabat degetele fara sa le pese de nimic . Mi-e atat de draga incat nu voi permite multora sa o agaseze cu pasii lor si nici cu gandurile lor . Vreau sa-mi supravietuiasca gandurilor mele de batranete . Vreau sa scartaie uniform cand ma voi legana in balansoar si sa o mangai atunci cand ma voi tolani in hamac . Vreau sa fiu litera ei de baza si sa ma plimb pe buza ei , calcandu-i in liniste solitudinea si tacerea.
Cred ca am exagerat . Mi-am facut doua prispe . Inca una la mansarda . Identica cu cea de jos . Sora ei geamana . Buza de sus . La fel de imperfecta . Doar privelistea e diferita . De aici obisnuiesc sa privesc lacul si luna , stelele si verdeata. Si mai e o diferenta - pe prisma mea de jos ma simt mai teluric , mai trist , mai batran ; sus insa , orizontul imi favorizeaza reveria , ma face activ si plin de energie .
Ma gandesc acum ce-ar fi prispa fara casa din spatele ei . Cred ca ar semana cu o scena fara fundal . Un monolog cu butaforie redusa . Insa m-as simti mereu cu spatele neprotejat si fara sustinere .

Ma plimb pe scandurile prispei precum un deget pe clapele unui pian imens.Sunt toate uniforme, insa , e o nuanta de gri nu alb si nu negru. Armonia si ritmul depind de mine , stangacia scartaielii ii e iertata. Doar mie mi se datoreaza monotonia interpretarii - doar inainte si inapoi nicio variatie.Si-atunci imi dau seama ca prispele mele nu duc nicaieri , sunt instrumentul de a sorbi clipa de a o condensa in sine. Drumul inainte aici nu duce decat inapoi si invers.Exista insa libertatea capetelor ...asa neterminate si imbietoare - la haul de dupa ele .Prispa e o scara rapusa la orizontalitate , la platitudine . Un sens giratoriu al existentei caci pleaca dintr-un loc si te readuce tot acolo. Iti elimina spatialitatea , iti arata cat de neimportanta e uneori.Si asta pentru a te determina sa te concentrezi asupra celorlalte dimensiuni.Si asa , intr-un spatiu in care planeitatea te reduce la un punct , iar cerul te zdrobeste cu imensitatea lui chiar deasupra , ce poti face altceva decat sa te cufunzi in tine si sa vezi altfel EU-ul. Legat de maini si de picioare de balansoar , iti bati alternant secundele vietii ca si cum ai fi propriul tau metronom. Iti vine sa le numeri , sa le respiri , sa le mesteci. Si tot ce ramane dupa acest experiment e gustul amar al neimplinirii , sau mirosul de frunze arse de la-nceput de toamna , sau numarul clipelor de asteptare de pe o banca verde. O noua partitura , in acelasi ritm , la pianul vietii fara bemoluri si diezuri clare , fara tonuri si semitonuri , doar o muzica amestecata si nedeslusita de mirosuri , gusturi si senzatii ...tu dirijor dar si interpret, pe orizontala prispa a vietii. Asa imperfecta cum e ea .....

sâmbătă, 13 martie 2010

12 MARTIE

luni, 1 martie 2010

Hai sa facem hora mare !!!!!!

Prieteni dragi , oameni buni nu ma jigniti intrebadandu-ma lucruri subintelese (default ) . Intrebati-ma DE CE ? daca vreti sa ma incuiati , sa ma faceti sa gandesc inainte de a raspunde . Intrebati-ma CUM ? daca vreti sa-mi scrutez existenta si sa va raspund care e atitudinea mea in fata provocarii .Intrebati-ma CAND ? daca vreti sa-mi caut in atitudinea mea temporala o bresa . Intrebati-ma UNDE ? daca vreti sa-mi aflati intersectarea mea cu axele planare telurice . Dar nu ma intrebati daca ma bag in orice inseamna nou si nefacut de mana si minte mea , caci e ca si cum ati intreba pestele daca inoata sau vulturul daca tine linia orizontului .
Si pentru cei uimiti de retorica mea initiala iata despre ce era vorba in provocarea prietenilor mei . Sper ca v-am taiat cheful de a mai intreba lucruri simple ...astept intrebarile voastre concrete si dar mai ales actiunile . Caci vorba coafeaza realitatea , doar faptele o schimba cu adevarat . Si tare mai avem nevoie , cei de varsta noastra mai ales , de o schimbare in bine ..... Asa ca sunt ON pentru cand va veni ziua aceea .

marți, 5 ianuarie 2010

Scrisori catre Dumnezeu

La initiativa unui prieten , Pepi Mustateanu ,un grup legat deja de niste tabieturi anterioare , ne-am apucat de comunicat cu divinitatea , chiar asa unilateral cum pare . Si pentru ca stilul epistolar ni s-a parut cel mai potrivit iata ce mi-a iesit mie .

" M-am gandit sa incep cu un apelativ , dar n-am gasit niciunul potrivit . Toate erau ori prea curtuazice si umane( gen : stimate domnule , dinstins domn ...) ori prea familiale ( draga domnule , prietene drag ... ) . Asa ca am abandonat ideea . Apoi m-am gandit ce fel de scrisoare sa fie : de multumire , o rugaciune , una in care sa-ti cer socoteala , una de hulire ? De data asta am facut bine ca am gandit mai mult , am gasit o solutie cred prea rar folosita . Desigur vreti s-o stii,asa ca , iti voi curma curiozitatea : e o scrisoare de compatimire . Dar ce spun eu ...tu deja stiai asta inaintea mea .
Pentru inceput am incercat sa lucrez la atitudine asa ca m-am ridicat pe varfurile picioarelor mimand o privire agatata de cat mai sus si mult prea serioasa . Apoi m-am vazut intins in zeflemea pe covor , cum imi place mie sa stau cateodata ca sa ma relaxez si sa privesc in sus cu un zambet sugubat in coltul gurii . Nici asta nu a fost pe gustul meu , asa ca mi-am luat genunchii in brate si am inceput sa privesc, serios si calat pe seriozitatea incercarii mele ,drept in ochi personajul . Si asta mi-a fost cel mai greu cu putinta in cariera mea de privitor si crede-ma privesc des si apasat , pana in profunzimea relativa de care pot sa dau dovada .
Nu voi admite niciodata lipsa interlocutorului , ar insemna sa admit o posibila nebunie . Ar inseamna sa neg existenta lui si nu asta vreau nici in cazul de fata. Poate unii ar putea spune ca e foarte usor . Nimeni nu te poate contrazice , nimeni nu probeaza contrariul , orice spui va fi adevarat si corect, aprioric, inainte de a le spune . Eu insa stiu ca nu e asa, si, tocmai de aceea , mi-am luat o sarcina grea , chiar una dintre cele mai grele : sa te compatimesc pe tine , Dumnezeu . Probabil ca altii au facut si mai mult de-atat , Cioran s-a luat la tranta cu el , eu doar atat imi permit ...si asta cu greu ...

Ei bine ...da , te compatimesc . Asa impersonal cum suna . Noroc ca nu mereu si nu in acelasi fel . Si mai ales nu pentru orice . Sa incep cu recunoasterea neputintei de a nu putea fi Dumnezeu ? Nuu, voi incepe cu faptul ca n-as putea sa-mi suport sosiile mereu cu sabia in coaste . Sa le simt suflarea rece in ceafa, « spusa « in limbi diferite , dar cu aceeasi indoiala declarata . Sa fiu eu insumi personajul atator carti diferite ca structura dar sinergice in sens , sa mi se puna in gura vorbe pe care nu le-am spus niciodata si ganduri pe care nu le-am gandit vreodata . Sa ma uit la pretinsul meu portret si sa vad chipuri diferite .
Te compatimesc pentru zilnica si inmiita ridicare si coborare pe cruce , provocata de semenii mei . Te compatimesc pentru neincrederea cu care de cele mai multe ori copii tai te privesc . Probabil ca unii ar ierta si asta usor si stiu ca esti unul din putinii care chiar o fac . Dar sa inghiti hulirea in tacere , iar o eventuala lectie a ta sa fie tratata ca o fatalista pagina de destin ?
Te compatimesc pentru faptul de a sti prea multe adevaruri absolute , pentru faptul ca nu ai ocazia sa te indoiesti si ca nu ai parte de frumusetea de a cauta solutii , pentru lipsa de exuberanta a obtinerii unei victorii ( caci la tine toate actiunile sunt victorii ) , pentru inexistenta viitorului in sine macar ca notinune .
Banuiesc ca timpul e angajatul tau credincios , e degetul cel mic pe care ne invarti pe toti si pe care , la nevoie , il poti derula inainte si inapoi dupa cum ti-e pofta . Ei bine pentru asta nu stiu daca te compatimesc ..scuza-mi inconsecventa .
Te compatimesc ca mereu ai dreptate , chiar si atunci cand aparent nu pare ; si pentru simplu fapt ca nu stii ce e frica .
Ma gandesc deasemeni ca nu ai un dumnezeu al tau pe care sa-l iubesti ,care sa fie ultima ta scapare in care sa crezi , ultima reduta si pe care eventual uneori sa-l compatimesti . N-ai in ce-ti sprijini nepuntinta , punctul de care un muritor ar avea nevoie sa schimbe lumea , la tine e o imensitate.
MA intreb care sunt limitele tale si cum definesti nesfarsitul ? Si ce e infinitul nostru pentru tine ? Probabil un punct in care te simti stangher spatial si temporal .
Te compatimesc pentru singuratatea ancestrala care probabil atarna greu uneori . Te compatimesc pentru faptul ca nu stii ce e aia tanafobie si ca nu ai in buzunar niciun certificat – nici de nastere si nici de deces.
Insa te mai compatimesc si ca vezi din timp , micile noastre strategii, glumitze , intoarceri de condei , rastalmaciri si tachinari , fara a prinde placuta senzatie de trecere din inaltul cerului in fundul pamantului si invers pe care il creeaza astfel de stari .
SI chiar acum , te compatimesc ca stii ce curpinde scrisoarea asta , inainte de a vedea si simti ca ea e sincera si mi-o insusesc pe deplin , ceea ce imi da iar un sentiment de inutilitate a actiunii .
Nicio materialitatea n-ar putea cuprinde atatea calitati si starni atata invidie sau compatimire asa ca atunci cand cred in tine , caci cu siguranta o fac , te simt energetic doar , si mi-esti deajuns asa atotcuprinzator .
Ei bine , si daca am ajuns sa te compatimesc pentru toate acestea inseamna ca te iubesc , daca te compatimesc inseamna ca iti pot ierta orice , caci iti recunosc ca stiuta greseala . Dar cel mai mult inseamna, ca eu cred ca a fi om poate fi dumnezeesc si invers nu , iar ca existi in ficare din noi prin toate lucrurile bune care ni se intampla e o explicatie pentru faptul ca mereu completat de la fiecare dintre noi muritorii cu cate ceva bun , esti superior noua .
Asa ca au dreptate unii, nici sa te compatimesc nu pot , tot iubire inseamna ... Asa ca , sa fii iubit Dumnezeul meu si al tutorora, e singura actiune pe care o putem indrepta asupra-ti ! Orice altceva e desertaciune ."