decizii printre dumnezei

Mereu gasim cate o bifurcatie si de decizia noastra conteaza drumul mai departe . Iata insa ca de fapt sunt doua decizii : una si cea fundeamentala este in ce fel luam decizia: logic sau sentimental si abia apoi alegerea propriu zisa din multitudinea de optiuni posibile . O sa spuneti ca insasi ideea acesta este una pe care nu o poate face decat un analitic si un homo-algoritmicus ,insa suntem , sau cel putin asta cred eu , la momentul in care vrem sa intelegem lucrurile si nu putem fi altfel . Subconstientul nu asteapta feeling pentru a fi inteles ci logica clara si fermitate pentru a fi subjugat . Si cu cat reusim mai mult sa-i punem capastru inseamna sa suntem mai mult stapani pe el si totodata pe noi insine . El e legatura cu lumea abtracta , cu irealul palpabil ( in alte feluri decat tactil ) cu gandurile noastre ascunse si nerecunoscute, ne defineste pe noi cei adevarati. Eu nu cred in cunoasterea totala a eului , pe care unii il propovaduiesc si pretind , tocmai din aceasta cauza . Iar o astfel de cunoastere absoluta e ca si necunoscutul de care vorbeam - daca nu mai ramane asa ar deveni neinteresant. De aici nevoia permanenta a omului intru cunoastere si asta datorita existentei permanente a necunoscutului.Necunoscutul este umbra fiecarui lucru, fiinte sau simtire, cel care n-are nevoie de lumina pentru a dainui. E apanajul nasterii acestuia. Atunci cand omul nu a mai avut ce descoperi , fie chiar si prin imperfectiunea lui proprie de a scruta si altfel orizontul , a inceput sa inventeze necunoscuturi false . Si cu atat mai mult sunt de revelat cu cat ele nu exista . Asa s-a nascut notiunea de Dumnezeu , inobilat apoi cu daruri mistice , expansioniste , motivatii superficiale si cai de refulare a psihozelor proprii . Si atat timp cat facem la fel si ajungem la nevoia unui Dumnezeu , o facem din asumata incapacitate de a rezolva singuri propriile probleme , asa cum au facut oamenii de-a lungul vremii . Nu zic ca e rau , chiar daca e necesar , indiferent cum l-am numi sau cat de mult l-am atasa unei culturi de masa , dar sa-l privim asa cum este de fapt , sa-l infasuram in mantia si culorile personale , sa-l preaslavim prin propriile semne de cainta ( daca exista sau daca e cazul ) . Dumnezeu e adaptabil nevoilor fiecaruia si ,de aceea ,desprinderea lui datorita perspectivei in milioane de Dumnezei personali e o realitate . Dumnezeu insa are niste valente comune pe care toti, atunci cand il acceptam o facem neconditionat sau cu bucurie in suflet . Unul dintre acestea este ca e ultima reduta inaintea singuratatii . E primul in viata noastra , fiind cel care ajuta la nasterea fiecaruia si care calauzeste calea catre lumea de apoi ( mistic vorbind ), e ultimul in care ne punem speranta si increderea chiar inainte de a-l repudia , e cel care ne asculta rugile si multumirile ( mereu intr-o paritate inechitabila ). Dar are avantajul maleabilitatii permanente la personalitatea noastra si il numim si vedem asa , desi el este altceva : este propriul nostru EU .
Si astfel, gandind numai in termenii - eu gandesc , eu traiesc , eu am propria mea religie , nu inseamna ca de fapt imbratisam doar propriul nostru Dumnezeu si deci doar implicit pe noi insine ? Si ca uitam ca doar prin comparatie si relativitate cu ceilalti suntem ce suntem si nu o fiinta nascuta din actiunea aditiva a imaginilor reflectate din ceilalti ,ci una care sa poate filtra senzitiv si adaptativ realitatea din jurul nostru in functie de scopurile proprii? Caci asa cum spunea Liiceanu , e inteligent nu cel ce copiaza ci cel care adapteaza idei despre viata . Invataturile in viata ar trebui sa fie precum lumina , te orbeste cand te uiti direct in ea , apoi , te obisnuiesti cu intensitatea ei puternica si continui sa traiesti cu ea intr-un fel simbiotic, ancestral . SI uite-asa ...., coroland , ajung la greseala de a fi categoric cu orice , indiferent de natura acelui ceva ... si astfel imi dovedesc inca o data categoria bicisnica de muritor supus greselii . Mereu gasim cate o bifurcatie si de decizia noastra conteaza drumul mai departe . Iata insa ca de fapt sunt doua decizii : una si cea fundeamentala este in ce fel luam decizia: logic sau sentimental si abia apoi alegerea propriu zisa din multitudinea de optiuni posibile . O sa spuneti ca insasi ideea acesta este una pe care nu o poate face decat un analitic si un homo-algoritmicus ,insa suntem , sau cel putin asta cred eu , la momentul in care vrem sa intelegem lucrurile si nu putem fi altfel . Subconstientul nu asteapta feeling pentru a fi inteles ci logica clara si fermitate pentru a fi subjugat . Si cu cat reusim mai mult sa-i punem capastru inseamna sa suntem mai mult stapani pe el si totodata pe noi insine . El e legatura cu lumea abtracta , cu irealul palpabil ( in alte feluri decat tactil ) cu gandurile noastre ascunse si nerecunoscute, ne defineste pe noi cei adevarati. Eu nu cred in cunoasterea totala a eului , pe care unii il propovaduiesc si pretind , tocmai din aceasta cauza . Iar o astfel de cunoastere absoluta e ca si necunoscutul de care vorbeam - daca nu mai ramane asa ar deveni neinteresant. De aici nevoia permanenta a omului intru cunoastere si asta datorita existentei permanente a necunoscutului.Necunoscutul este umbra fiecarui lucru, fiinte sau simtire, cel care n-are nevoie de lumina pentru a dainui. E apanajul nasterii acestuia. Atunci cand omul nu a mai avut ce descoperi , fie chiar si prin imperfectiunea lui proprie de a scruta si altfel orizontul , a inceput sa inventeze necunoscuturi false . Si cu atat mai mult sunt de revelat cu cat ele nu exista . Asa s-a nascut notiunea de Dumnezeu , inobilat apoi cu daruri mistice , expansioniste , motivatii superficiale si cai de refulare a psihozelor proprii . Si atat timp cat facem la fel si ajungem la nevoia unui Dumnezeu , o facem din asumata incapacitate de a rezolva singuri propriile probleme , asa cum au facut oamenii de-a lungul vremii . Nu zic ca e rau , chiar daca e necesar , indiferent cum l-am numi sau cat de mult l-am atasa unei culturi de masa , dar sa-l privim asa cum este de fapt , sa-l infasuram in mantia si culorile personale , sa-l preaslavim prin propriile semne de cainta ( daca exista sau daca e cazul ) . Dumnezeu e adaptabil nevoilor fiecaruia si ,de aceea ,desprinderea lui datorita perspectivei in milioane de Dumnezei personali e o realitate . Dumnezeu insa are niste valente comune pe care toti, atunci cand il acceptam o facem neconditionat sau cu bucurie in suflet . Unul dintre acestea este ca e ultima reduta inaintea singuratatii . E primul in viata noastra , fiind cel care ajuta la nasterea fiecaruia si care calauzeste calea catre lumea de apoi ( mistic vorbind ), e ultimul in care ne punem speranta si increderea chiar inainte de a-l repudia , e cel care ne asculta rugile si multumirile ( mereu intr-o paritate inechitabila ). Dar are avantajul maleabilitatii permanente la personalitatea noastra si il numim si vedem asa , desi el este altceva : este propriul nostru EU .
Si astfel, gandind numai in termenii - eu gandesc , eu traiesc , eu am propria mea religie , nu inseamna ca de fapt imbratisam doar propriul nostru Dumnezeu si deci doar implicit pe noi insine ? Si ca uitam ca doar prin comparatie si relativitate cu ceilalti suntem ce suntem si nu o fiinta nascuta din actiunea aditiva a imaginilor reflectate din ceilalti ,ci una care sa poate filtra senzitiv si adaptativ realitatea din jurul nostru in functie de scopurile proprii? Caci asa cum spunea Liiceanu , e inteligent nu cel ce copiaza ci cel care adapteaza idei despre viata . Invataturile in viata ar trebui sa fie precum lumina , te orbeste cand te uiti direct in ea , apoi , te obisnuiesti cu intensitatea ei puternica si continui sa traiesti cu ea intr-un fel simbiotic, ancestral . SI uite-asa ...., coroland , ajung la greseala de a fi categoric cu orice , indiferent de natura acelui ceva ... si astfel imi dovedesc inca o data categoria bicisnica de muritor supus greselii . Mereu gasim cate o bifurcatie si de decizia noastra conteaza drumul mai departe . Iata insa ca de fapt sunt doua decizii : una si cea fundeamentala este in ce fel luam decizia: logic sau sentimental si abia apoi alegerea propriu zisa din multitudinea de optiuni posibile . O sa spuneti ca insasi ideea acesta este una pe care nu o poate face decat un analitic si un homo-algoritmicus ,insa suntem , sau cel putin asta cred eu , la momentul in care vrem sa intelegem lucrurile si nu putem fi altfel . Subconstientul nu asteapta feeling pentru a fi inteles ci logica clara si fermitate pentru a fi subjugat . Si cu cat reusim mai mult sa-i punem capastru inseamna sa suntem mai mult stapani pe el si totodata pe noi insine . El e legatura cu lumea abtracta , cu irealul palpabil ( in alte feluri decat tactil ) cu gandurile noastre ascunse si nerecunoscute, ne defineste pe noi cei adevarati. Eu nu cred in cunoasterea totala a eului , pe care unii il propovaduiesc si pretind , tocmai din aceasta cauza . Iar o astfel de cunoastere absoluta e ca si necunoscutul de care vorbeam - daca nu mai ramane asa ar deveni neinteresant. De aici nevoia permanenta a omului intru cunoastere si asta datorita existentei permanente a necunoscutului.Necunoscutul este umbra fiecarui lucru, fiinte sau simtire, cel care n-are nevoie de lumina pentru a dainui. E apanajul nasterii acestuia. Atunci cand omul nu a mai avut ce descoperi , fie chiar si prin imperfectiunea lui proprie de a scruta si altfel orizontul , a inceput sa inventeze necunoscuturi false . Si cu atat mai mult sunt de revelat cu cat ele nu exista . Asa s-a nascut notiunea de Dumnezeu , inobilat apoi cu daruri mistice , expansioniste , motivatii superficiale si cai de refulare a psihozelor proprii . Si atat timp cat facem la fel si ajungem la nevoia unui Dumnezeu , o facem din asumata incapacitate de a rezolva singuri propriile probleme , asa cum au facut oamenii de-a lungul vremii . Nu zic ca e rau , chiar daca e necesar , indiferent cum l-am numi sau cat de mult l-am atasa unei culturi de masa , dar sa-l privim asa cum este de fapt , sa-l infasuram in mantia si culorile personale , sa-l preaslavim prin propriile semne de cainta ( daca exista sau daca e cazul ) . Dumnezeu e adaptabil nevoilor fiecaruia si ,de aceea ,desprinderea lui datorita perspectivei in milioane de Dumnezei personali e o realitate . Dumnezeu insa are niste valente comune pe care toti, atunci cand il acceptam o facem neconditionat sau cu bucurie in suflet . Unul dintre acestea este ca e ultima reduta inaintea singuratatii . E primul in viata noastra , fiind cel care ajuta la nasterea fiecaruia si care calauzeste calea catre lumea de apoi ( mistic vorbind ), e ultimul in care ne punem speranta si increderea chiar inainte de a-l repudia , e cel care ne asculta rugile si multumirile ( mereu intr-o paritate inechitabila ). Dar are avantajul maleabilitatii permanente la personalitatea noastra si il numim si vedem asa , desi el este altceva : este propriul nostru EU .
Si astfel, gandind numai in termenii - eu gandesc , eu traiesc , eu am propria mea religie , nu inseamna ca de fapt imbratisam doar propriul nostru Dumnezeu si deci doar implicit pe noi insine ? Si ca uitam ca doar prin comparatie si relativitate cu ceilalti suntem ce suntem si nu o fiinta nascuta din actiunea aditiva a imaginilor reflectate din ceilalti ,ci una care sa poate filtra senzitiv si adaptativ realitatea din jurul nostru in functie de scopurile proprii? Caci asa cum spunea Liiceanu , e inteligent nu cel ce copiaza ci cel care adapteaza idei despre viata . Invataturile in viata ar trebui sa fie precum lumina , te orbeste cand te uiti direct in ea , apoi , te obisnuiesti cu intensitatea ei puternica si continui sa traiesti cu ea intr-un fel simbiotic, ancestral . SI uite-asa ...., coroland , ajung la greseala de a fi categoric cu orice , indiferent de natura acelui ceva ... si astfel imi dovedesc inca o data categoria bicisnica de muritor supus greselii .