prispa casei mele ....

Abia astazi am realizat cat de mult mi-am dorit o prispa. O prispa de casa. Poate mai mult decat casa insasi. Element de solitudine. Punct de reprezentare catre exterior. Buzele unei guri nicicand cuvantatoare. Si eu litera nespusa ce-i tulbura tacerea. Oare ce ar fi o casa fara prispa? N-am avut in copilaria mea o casa cu prispa. Nici a parintilor si nici a bunicilor. Dar stiu ca deseori m-am jucat si plimbat pe prispele altora. Daca inchid ochii mi le amintesc pe toate. Niciuna perfect de orizontala si plana, toate din scanduri, vopsite uniform si mereu gemand sub miscarile mele. Toate cu stalpi puternici si balustrade ferme. Am rostogolit mingi si mi-am tocit genunchii, am aranjat carti de joc si table de remy, am mancat cirese si am povestit patanii. Prispele altora mi-au suportat tineretile. S-au incarcat cu cliepele mele de fericire. Acum o am pe-a mea. Si ce mult seamana cu cele din copilarie - la fel de imperfecta, la fel de neuniforma si scartaitoare. Mi-e asa de drag de ea incat uneori prefer sa ma tolanesc pe ea la soare si s-adorm acolo, sa o imbratisez si sa o simt cum imi intra in coaste, sa-mi asez urechea pe lemnul tare si sa simt furnicile de pe ea cum imi strabat degetele fara sa le pese de nimic. Mi-e atat de draga incat nu voi permite multora sa o agaseze cu pasii lor si nici cu gandurile lor. Vreau sa-mi supravietuiasca gandurilor mele de batranete. Vreau sa scartaie uniform cand ma voi legana in balansoar si sa o mangai atunci cand ma voi tolani in hamac. Vreau sa fiu litera ei de baza si sa ma plimb pe buza ei, calcandu-i in liniste solitudinea si tacerea. Cred ca am exagerat. Mi-am facut doua prispe. Inca una la mansarda. Identica cu cea de jos. Sora ei geamana. Buza de sus. La fel de imperfecta. Doar privelistea e diferita. De aici obisnuiesc sa privesc lacul si luna, stelele si verdeata. Si mai e o diferenta - pe prisma mea de jos ma simt mai teluric, mai trist, mai batran; sus insa, orizontul imi favorizeaza reveria, ma face activ si plin de energie. Ma gandesc acum ce-ar fi prispa fara casa din spatele ei. Cred ca ar semana cu o scena fara fundal. Un monolog cu butaforie redusa. Insa m-as simti mereu cu spatele neprotejat si fara sustinere. Ma plimb pe scandurile prispei precum un deget pe clapele unui pian imens. Sunt toate uniforme, insa, e o nuanta de gri nu alb si nu negru. Armonia si ritmul depind de mine, stangacia scartaielii ii e iertata. Doar mie mi se datoreaza monotonia interpretarii - doar inainte si inapoi nicio variatie. Si-atunci imi dau seama ca prispele mele nu duc nicaieri, sunt instrumentul de a sorbi clipa de a o condensa in sine. Drumul inainte aici nu duce decat inapoi si invers. Exista insa libertatea capetelor...asa neterminate si imbietoare - la haul de dupa ele. Prispa e o scara rapusa la orizontalitate, la platitudine. Un sens giratoriu al existentei caci pleaca dintr-un loc si te readuce tot acolo. Iti elimina spatialitatea, iti arata cat de neimportanta e uneori. Si asta pentru a te determina sa te concentrezi asupra celorlalte dimensiuni. Si asa, intr-un spatiu in care planeitatea te reduce la un punct, iar cerul te zdrobeste cu imensitatea lui chiar deasupra, ce poti face altceva decat sa te cufunzi in tine si sa vezi altfel EU-ul. Legat de maini si de picioare de balansoar, iti bati alternant secundele vietii ca si cum ai fi propriul tau metronom. Iti vine sa le numeri, sa le respiri, sa le mesteci. Si tot ce ramane dupa acest experiment e gustul amar al neimplinirii, sau mirosul de frunze arse de la-nceput de toamna, sau numarul clipelor de asteptare de pe o banca verde. O noua partitura, in acelasi ritm, la pianul vietii fara bemoluri si diezuri clare, fara tonuri si semitonuri, doar o muzica amestecata si nedeslusita de mirosuri, gusturi si senzatii ...tu dirijor dar si interpret, pe orizontala prispa a vietii. Asa imperfecta cum e ea ..... Abia astazi am realizat cat de mult mi-am dorit o prispa. O prispa de casa. Poate mai mult decat casa insasi. Element de solitudine. Punct de reprezentare catre exterior. Buzele unei guri nicicand cuvantatoare. Si eu litera nespusa ce-i tulbura tacerea. Oare ce ar fi o casa fara prispa? N-am avut in copilaria mea o casa cu prispa. Nici a parintilor si nici a bunicilor. Dar stiu ca deseori m-am jucat si plimbat pe prispele altora. Daca inchid ochii mi le amintesc pe toate. Niciuna perfect de orizontala si plana, toate din scanduri, vopsite uniform si mereu gemand sub miscarile mele. Toate cu stalpi puternici si balustrade ferme. Am rostogolit mingi si mi-am tocit genunchii, am aranjat carti de joc si table de remy, am mancat cirese si am povestit patanii. Prispele altora mi-au suportat tineretile. S-au incarcat cu cliepele mele de fericire. Acum o am pe-a mea. Si ce mult seamana cu cele din copilarie - la fel de imperfecta, la fel de neuniforma si scartaitoare. Mi-e asa de drag de ea incat uneori prefer sa ma tolanesc pe ea la soare si s-adorm acolo, sa o imbratisez si sa o simt cum imi intra in coaste, sa-mi asez urechea pe lemnul tare si sa simt furnicile de pe ea cum imi strabat degetele fara sa le pese de nimic. Mi-e atat de draga incat nu voi permite multora sa o agaseze cu pasii lor si nici cu gandurile lor. Vreau sa-mi supravietuiasca gandurilor mele de batranete. Vreau sa scartaie uniform cand ma voi legana in balansoar si sa o mangai atunci cand ma voi tolani in hamac. Vreau sa fiu litera ei de baza si sa ma plimb pe buza ei, calcandu-i in liniste solitudinea si tacerea. Cred ca am exagerat. Mi-am facut doua prispe. Inca una la mansarda. Identica cu cea de jos. Sora ei geamana. Buza de sus. La fel de imperfecta. Doar privelistea e diferita. De aici obisnuiesc sa privesc lacul si luna, stelele si verdeata. Si mai e o diferenta - pe prisma mea de jos ma simt mai teluric, mai trist, mai batran; sus insa, orizontul imi favorizeaza reveria, ma face activ si plin de energie. Ma gandesc acum ce-ar fi prispa fara casa din spatele ei. Cred ca ar semana cu o scena fara fundal. Un monolog cu butaforie redusa. Insa m-as simti mereu cu spatele neprotejat si fara sustinere. Ma plimb pe scandurile prispei precum un deget pe clapele unui pian imens. Sunt toate uniforme, insa, e o nuanta de gri nu alb si nu negru. Armonia si ritmul depind de mine, stangacia scartaielii ii e iertata. Doar mie mi se datoreaza monotonia interpretarii - doar inainte si inapoi nicio variatie. Si-atunci imi dau seama ca prispele mele nu duc nicaieri, sunt instrumentul de a sorbi clipa de a o condensa in sine. Drumul inainte aici nu duce decat inapoi si invers. Exista insa libertatea capetelor...asa neterminate si imbietoare - la haul de dupa ele. Prispa e o scara rapusa la orizontalitate, la platitudine. Un sens giratoriu al existentei caci pleaca dintr-un loc si te readuce tot acolo. Iti elimina spatialitatea, iti arata cat de neimportanta e uneori. Si asta pentru a te determina sa te concentrezi asupra celorlalte dimensiuni. Si asa, intr-un spatiu in care planeitatea te reduce la un punct, iar cerul te zdrobeste cu imensitatea lui chiar deasupra, ce poti face altceva decat sa te cufunzi in tine si sa vezi altfel EU-ul. Legat de maini si de picioare de balansoar, iti bati alternant secundele vietii ca si cum ai fi propriul tau metronom. Iti vine sa le numeri, sa le respiri, sa le mesteci. Si tot ce ramane dupa acest experiment e gustul amar al neimplinirii, sau mirosul de frunze arse de la-nceput de toamna, sau numarul clipelor de asteptare de pe o banca verde. O noua partitura, in acelasi ritm, la pianul vietii fara bemoluri si diezuri clare, fara tonuri si semitonuri, doar o muzica amestecata si nedeslusita de mirosuri, gusturi si senzatii ...tu dirijor dar si interpret, pe orizontala prispa a vietii. Asa imperfecta cum e ea ..... Abia astazi am realizat cat de mult mi-am dorit o prispa. O prispa de casa. Poate mai mult decat casa insasi. Element de solitudine. Punct de reprezentare catre exterior. Buzele unei guri nicicand cuvantatoare. Si eu litera nespusa ce-i tulbura tacerea. Oare ce ar fi o casa fara prispa? N-am avut in copilaria mea o casa cu prispa. Nici a parintilor si nici a bunicilor. Dar stiu ca deseori m-am jucat si plimbat pe prispele altora. Daca inchid ochii mi le amintesc pe toate. Niciuna perfect de orizontala si plana, toate din scanduri, vopsite uniform si mereu gemand sub miscarile mele. Toate cu stalpi puternici si balustrade ferme. Am rostogolit mingi si mi-am tocit genunchii, am aranjat carti de joc si table de remy, am mancat cirese si am povestit patanii. Prispele altora mi-au suportat tineretile. S-au incarcat cu cliepele mele de fericire. Acum o am pe-a mea. Si ce mult seamana cu cele din copilarie - la fel de imperfecta, la fel de neuniforma si scartaitoare. Mi-e asa de drag de ea incat uneori prefer sa ma tolanesc pe ea la soare si s-adorm acolo, sa o imbratisez si sa o simt cum imi intra in coaste, sa-mi asez urechea pe lemnul tare si sa simt furnicile de pe ea cum imi strabat degetele fara sa le pese de nimic. Mi-e atat de draga incat nu voi permite multora sa o agaseze cu pasii lor si nici cu gandurile lor. Vreau sa-mi supravietuiasca gandurilor mele de batranete. Vreau sa scartaie uniform cand ma voi legana in balansoar si sa o mangai atunci cand ma voi tolani in hamac. Vreau sa fiu litera ei de baza si sa ma plimb pe buza ei, calcandu-i in liniste solitudinea si tacerea. Cred ca am exagerat. Mi-am facut doua prispe. Inca una la mansarda. Identica cu cea de jos. Sora ei geamana. Buza de sus. La fel de imperfecta. Doar privelistea e diferita. De aici obisnuiesc sa privesc lacul si luna, stelele si verdeata. Si mai e o diferenta - pe prisma mea de jos ma simt mai teluric, mai trist, mai batran; sus insa, orizontul imi favorizeaza reveria, ma face activ si plin de energie. Ma gandesc acum ce-ar fi prispa fara casa din spatele ei. Cred ca ar semana cu o scena fara fundal. Un monolog cu butaforie redusa. Insa m-as simti mereu cu spatele neprotejat si fara sustinere. Ma plimb pe scandurile prispei precum un deget pe clapele unui pian imens. Sunt toate uniforme, insa, e o nuanta de gri nu alb si nu negru. Armonia si ritmul depind de mine, stangacia scartaielii ii e iertata. Doar mie mi se datoreaza monotonia interpretarii - doar inainte si inapoi nicio variatie. Si-atunci imi dau seama ca prispele mele nu duc nicaieri, sunt instrumentul de a sorbi clipa de a o condensa in sine. Drumul inainte aici nu duce decat inapoi si invers. Exista insa libertatea capetelor...asa neterminate si imbietoare - la haul de dupa ele. Prispa e o scara rapusa la orizontalitate, la platitudine. Un sens giratoriu al existentei caci pleaca dintr-un loc si te readuce tot acolo. Iti elimina spatialitatea, iti arata cat de neimportanta e uneori. Si asta pentru a te determina sa te concentrezi asupra celorlalte dimensiuni. Si asa, intr-un spatiu in care planeitatea te reduce la un punct, iar cerul te zdrobeste cu imensitatea lui chiar deasupra, ce poti face altceva decat sa te cufunzi in tine si sa vezi altfel EU-ul. Legat de maini si de picioare de balansoar, iti bati alternant secundele vietii ca si cum ai fi propriul tau metronom. Iti vine sa le numeri, sa le respiri, sa le mesteci. Si tot ce ramane dupa acest experiment e gustul amar al neimplinirii, sau mirosul de frunze arse de la-nceput de toamna, sau numarul clipelor de asteptare de pe o banca verde. O noua partitura, in acelasi ritm, la pianul vietii fara bemoluri si diezuri clare, fara tonuri si semitonuri, doar o muzica amestecata si nedeslusita de mirosuri, gusturi si senzatii ...tu dirijor dar si interpret, pe orizontala prispa a vietii. Asa imperfecta cum e ea .....