marți, 5 ianuarie 2010

Scrisori catre Dumnezeu

La initiativa unui prieten , Pepi Mustateanu ,un grup legat deja de niste tabieturi anterioare , ne-am apucat de comunicat cu divinitatea , chiar asa unilateral cum pare . Si pentru ca stilul epistolar ni s-a parut cel mai potrivit iata ce mi-a iesit mie .

" M-am gandit sa incep cu un apelativ , dar n-am gasit niciunul potrivit . Toate erau ori prea curtuazice si umane( gen : stimate domnule , dinstins domn ...) ori prea familiale ( draga domnule , prietene drag ... ) . Asa ca am abandonat ideea . Apoi m-am gandit ce fel de scrisoare sa fie : de multumire , o rugaciune , una in care sa-ti cer socoteala , una de hulire ? De data asta am facut bine ca am gandit mai mult , am gasit o solutie cred prea rar folosita . Desigur vreti s-o stii,asa ca , iti voi curma curiozitatea : e o scrisoare de compatimire . Dar ce spun eu ...tu deja stiai asta inaintea mea .
Pentru inceput am incercat sa lucrez la atitudine asa ca m-am ridicat pe varfurile picioarelor mimand o privire agatata de cat mai sus si mult prea serioasa . Apoi m-am vazut intins in zeflemea pe covor , cum imi place mie sa stau cateodata ca sa ma relaxez si sa privesc in sus cu un zambet sugubat in coltul gurii . Nici asta nu a fost pe gustul meu , asa ca mi-am luat genunchii in brate si am inceput sa privesc, serios si calat pe seriozitatea incercarii mele ,drept in ochi personajul . Si asta mi-a fost cel mai greu cu putinta in cariera mea de privitor si crede-ma privesc des si apasat , pana in profunzimea relativa de care pot sa dau dovada .
Nu voi admite niciodata lipsa interlocutorului , ar insemna sa admit o posibila nebunie . Ar inseamna sa neg existenta lui si nu asta vreau nici in cazul de fata. Poate unii ar putea spune ca e foarte usor . Nimeni nu te poate contrazice , nimeni nu probeaza contrariul , orice spui va fi adevarat si corect, aprioric, inainte de a le spune . Eu insa stiu ca nu e asa, si, tocmai de aceea , mi-am luat o sarcina grea , chiar una dintre cele mai grele : sa te compatimesc pe tine , Dumnezeu . Probabil ca altii au facut si mai mult de-atat , Cioran s-a luat la tranta cu el , eu doar atat imi permit ...si asta cu greu ...

Ei bine ...da , te compatimesc . Asa impersonal cum suna . Noroc ca nu mereu si nu in acelasi fel . Si mai ales nu pentru orice . Sa incep cu recunoasterea neputintei de a nu putea fi Dumnezeu ? Nuu, voi incepe cu faptul ca n-as putea sa-mi suport sosiile mereu cu sabia in coaste . Sa le simt suflarea rece in ceafa, « spusa « in limbi diferite , dar cu aceeasi indoiala declarata . Sa fiu eu insumi personajul atator carti diferite ca structura dar sinergice in sens , sa mi se puna in gura vorbe pe care nu le-am spus niciodata si ganduri pe care nu le-am gandit vreodata . Sa ma uit la pretinsul meu portret si sa vad chipuri diferite .
Te compatimesc pentru zilnica si inmiita ridicare si coborare pe cruce , provocata de semenii mei . Te compatimesc pentru neincrederea cu care de cele mai multe ori copii tai te privesc . Probabil ca unii ar ierta si asta usor si stiu ca esti unul din putinii care chiar o fac . Dar sa inghiti hulirea in tacere , iar o eventuala lectie a ta sa fie tratata ca o fatalista pagina de destin ?
Te compatimesc pentru faptul de a sti prea multe adevaruri absolute , pentru faptul ca nu ai ocazia sa te indoiesti si ca nu ai parte de frumusetea de a cauta solutii , pentru lipsa de exuberanta a obtinerii unei victorii ( caci la tine toate actiunile sunt victorii ) , pentru inexistenta viitorului in sine macar ca notinune .
Banuiesc ca timpul e angajatul tau credincios , e degetul cel mic pe care ne invarti pe toti si pe care , la nevoie , il poti derula inainte si inapoi dupa cum ti-e pofta . Ei bine pentru asta nu stiu daca te compatimesc ..scuza-mi inconsecventa .
Te compatimesc ca mereu ai dreptate , chiar si atunci cand aparent nu pare ; si pentru simplu fapt ca nu stii ce e frica .
Ma gandesc deasemeni ca nu ai un dumnezeu al tau pe care sa-l iubesti ,care sa fie ultima ta scapare in care sa crezi , ultima reduta si pe care eventual uneori sa-l compatimesti . N-ai in ce-ti sprijini nepuntinta , punctul de care un muritor ar avea nevoie sa schimbe lumea , la tine e o imensitate.
MA intreb care sunt limitele tale si cum definesti nesfarsitul ? Si ce e infinitul nostru pentru tine ? Probabil un punct in care te simti stangher spatial si temporal .
Te compatimesc pentru singuratatea ancestrala care probabil atarna greu uneori . Te compatimesc pentru faptul ca nu stii ce e aia tanafobie si ca nu ai in buzunar niciun certificat – nici de nastere si nici de deces.
Insa te mai compatimesc si ca vezi din timp , micile noastre strategii, glumitze , intoarceri de condei , rastalmaciri si tachinari , fara a prinde placuta senzatie de trecere din inaltul cerului in fundul pamantului si invers pe care il creeaza astfel de stari .
SI chiar acum , te compatimesc ca stii ce curpinde scrisoarea asta , inainte de a vedea si simti ca ea e sincera si mi-o insusesc pe deplin , ceea ce imi da iar un sentiment de inutilitate a actiunii .
Nicio materialitatea n-ar putea cuprinde atatea calitati si starni atata invidie sau compatimire asa ca atunci cand cred in tine , caci cu siguranta o fac , te simt energetic doar , si mi-esti deajuns asa atotcuprinzator .
Ei bine , si daca am ajuns sa te compatimesc pentru toate acestea inseamna ca te iubesc , daca te compatimesc inseamna ca iti pot ierta orice , caci iti recunosc ca stiuta greseala . Dar cel mai mult inseamna, ca eu cred ca a fi om poate fi dumnezeesc si invers nu , iar ca existi in ficare din noi prin toate lucrurile bune care ni se intampla e o explicatie pentru faptul ca mereu completat de la fiecare dintre noi muritorii cu cate ceva bun , esti superior noua .
Asa ca au dreptate unii, nici sa te compatimesc nu pot , tot iubire inseamna ... Asa ca , sa fii iubit Dumnezeul meu si al tutorora, e singura actiune pe care o putem indrepta asupra-ti ! Orice altceva e desertaciune ."


La initiativa unui prieten , Pepi Mustateanu ,un grup legat deja de niste tabieturi anterioare , ne-am apucat de comunicat cu divinitatea , chiar asa unilateral cum pare . Si pentru ca stilul epistolar ni s-a parut cel mai potrivit iata ce mi-a iesit mie .

" M-am gandit sa incep cu un apelativ , dar n-am gasit niciunul potrivit . Toate erau ori prea curtuazice si umane( gen : stimate domnule , dinstins domn ...) ori prea familiale ( draga domnule , prietene drag ... ) . Asa ca am abandonat ideea . Apoi m-am gandit ce fel de scrisoare sa fie : de multumire , o rugaciune , una in care sa-ti cer socoteala , una de hulire ? De data asta am facut bine ca am gandit mai mult , am gasit o solutie cred prea rar folosita . Desigur vreti s-o stii,asa ca , iti voi curma curiozitatea : e o scrisoare de compatimire . Dar ce spun eu ...tu deja stiai asta inaintea mea .
Pentru inceput am incercat sa lucrez la atitudine asa ca m-am ridicat pe varfurile picioarelor mimand o privire agatata de cat mai sus si mult prea serioasa . Apoi m-am vazut intins in zeflemea pe covor , cum imi place mie sa stau cateodata ca sa ma relaxez si sa privesc in sus cu un zambet sugubat in coltul gurii . Nici asta nu a fost pe gustul meu , asa ca mi-am luat genunchii in brate si am inceput sa privesc, serios si calat pe seriozitatea incercarii mele ,drept in ochi personajul . Si asta mi-a fost cel mai greu cu putinta in cariera mea de privitor si crede-ma privesc des si apasat , pana in profunzimea relativa de care pot sa dau dovada .
Nu voi admite niciodata lipsa interlocutorului , ar insemna sa admit o posibila nebunie . Ar inseamna sa neg existenta lui si nu asta vreau nici in cazul de fata. Poate unii ar putea spune ca e foarte usor . Nimeni nu te poate contrazice , nimeni nu probeaza contrariul , orice spui va fi adevarat si corect, aprioric, inainte de a le spune . Eu insa stiu ca nu e asa, si, tocmai de aceea , mi-am luat o sarcina grea , chiar una dintre cele mai grele : sa te compatimesc pe tine , Dumnezeu . Probabil ca altii au facut si mai mult de-atat , Cioran s-a luat la tranta cu el , eu doar atat imi permit ...si asta cu greu ...

Ei bine ...da , te compatimesc . Asa impersonal cum suna . Noroc ca nu mereu si nu in acelasi fel . Si mai ales nu pentru orice . Sa incep cu recunoasterea neputintei de a nu putea fi Dumnezeu ? Nuu, voi incepe cu faptul ca n-as putea sa-mi suport sosiile mereu cu sabia in coaste . Sa le simt suflarea rece in ceafa, « spusa « in limbi diferite , dar cu aceeasi indoiala declarata . Sa fiu eu insumi personajul atator carti diferite ca structura dar sinergice in sens , sa mi se puna in gura vorbe pe care nu le-am spus niciodata si ganduri pe care nu le-am gandit vreodata . Sa ma uit la pretinsul meu portret si sa vad chipuri diferite .
Te compatimesc pentru zilnica si inmiita ridicare si coborare pe cruce , provocata de semenii mei . Te compatimesc pentru neincrederea cu care de cele mai multe ori copii tai te privesc . Probabil ca unii ar ierta si asta usor si stiu ca esti unul din putinii care chiar o fac . Dar sa inghiti hulirea in tacere , iar o eventuala lectie a ta sa fie tratata ca o fatalista pagina de destin ?
Te compatimesc pentru faptul de a sti prea multe adevaruri absolute , pentru faptul ca nu ai ocazia sa te indoiesti si ca nu ai parte de frumusetea de a cauta solutii , pentru lipsa de exuberanta a obtinerii unei victorii ( caci la tine toate actiunile sunt victorii ) , pentru inexistenta viitorului in sine macar ca notinune .
Banuiesc ca timpul e angajatul tau credincios , e degetul cel mic pe care ne invarti pe toti si pe care , la nevoie , il poti derula inainte si inapoi dupa cum ti-e pofta . Ei bine pentru asta nu stiu daca te compatimesc ..scuza-mi inconsecventa .
Te compatimesc ca mereu ai dreptate , chiar si atunci cand aparent nu pare ; si pentru simplu fapt ca nu stii ce e frica .
Ma gandesc deasemeni ca nu ai un dumnezeu al tau pe care sa-l iubesti ,care sa fie ultima ta scapare in care sa crezi , ultima reduta si pe care eventual uneori sa-l compatimesti . N-ai in ce-ti sprijini nepuntinta , punctul de care un muritor ar avea nevoie sa schimbe lumea , la tine e o imensitate.
MA intreb care sunt limitele tale si cum definesti nesfarsitul ? Si ce e infinitul nostru pentru tine ? Probabil un punct in care te simti stangher spatial si temporal .
Te compatimesc pentru singuratatea ancestrala care probabil atarna greu uneori . Te compatimesc pentru faptul ca nu stii ce e aia tanafobie si ca nu ai in buzunar niciun certificat – nici de nastere si nici de deces.
Insa te mai compatimesc si ca vezi din timp , micile noastre strategii, glumitze , intoarceri de condei , rastalmaciri si tachinari , fara a prinde placuta senzatie de trecere din inaltul cerului in fundul pamantului si invers pe care il creeaza astfel de stari .
SI chiar acum , te compatimesc ca stii ce curpinde scrisoarea asta , inainte de a vedea si simti ca ea e sincera si mi-o insusesc pe deplin , ceea ce imi da iar un sentiment de inutilitate a actiunii .
Nicio materialitatea n-ar putea cuprinde atatea calitati si starni atata invidie sau compatimire asa ca atunci cand cred in tine , caci cu siguranta o fac , te simt energetic doar , si mi-esti deajuns asa atotcuprinzator .
Ei bine , si daca am ajuns sa te compatimesc pentru toate acestea inseamna ca te iubesc , daca te compatimesc inseamna ca iti pot ierta orice , caci iti recunosc ca stiuta greseala . Dar cel mai mult inseamna, ca eu cred ca a fi om poate fi dumnezeesc si invers nu , iar ca existi in ficare din noi prin toate lucrurile bune care ni se intampla e o explicatie pentru faptul ca mereu completat de la fiecare dintre noi muritorii cu cate ceva bun , esti superior noua .
Asa ca au dreptate unii, nici sa te compatimesc nu pot , tot iubire inseamna ... Asa ca , sa fii iubit Dumnezeul meu si al tutorora, e singura actiune pe care o putem indrepta asupra-ti ! Orice altceva e desertaciune ."


La initiativa unui prieten , Pepi Mustateanu ,un grup legat deja de niste tabieturi anterioare , ne-am apucat de comunicat cu divinitatea , chiar asa unilateral cum pare . Si pentru ca stilul epistolar ni s-a parut cel mai potrivit iata ce mi-a iesit mie .

" M-am gandit sa incep cu un apelativ , dar n-am gasit niciunul potrivit . Toate erau ori prea curtuazice si umane( gen : stimate domnule , dinstins domn ...) ori prea familiale ( draga domnule , prietene drag ... ) . Asa ca am abandonat ideea . Apoi m-am gandit ce fel de scrisoare sa fie : de multumire , o rugaciune , una in care sa-ti cer socoteala , una de hulire ? De data asta am facut bine ca am gandit mai mult , am gasit o solutie cred prea rar folosita . Desigur vreti s-o stii,asa ca , iti voi curma curiozitatea : e o scrisoare de compatimire . Dar ce spun eu ...tu deja stiai asta inaintea mea .
Pentru inceput am incercat sa lucrez la atitudine asa ca m-am ridicat pe varfurile picioarelor mimand o privire agatata de cat mai sus si mult prea serioasa . Apoi m-am vazut intins in zeflemea pe covor , cum imi place mie sa stau cateodata ca sa ma relaxez si sa privesc in sus cu un zambet sugubat in coltul gurii . Nici asta nu a fost pe gustul meu , asa ca mi-am luat genunchii in brate si am inceput sa privesc, serios si calat pe seriozitatea incercarii mele ,drept in ochi personajul . Si asta mi-a fost cel mai greu cu putinta in cariera mea de privitor si crede-ma privesc des si apasat , pana in profunzimea relativa de care pot sa dau dovada .
Nu voi admite niciodata lipsa interlocutorului , ar insemna sa admit o posibila nebunie . Ar inseamna sa neg existenta lui si nu asta vreau nici in cazul de fata. Poate unii ar putea spune ca e foarte usor . Nimeni nu te poate contrazice , nimeni nu probeaza contrariul , orice spui va fi adevarat si corect, aprioric, inainte de a le spune . Eu insa stiu ca nu e asa, si, tocmai de aceea , mi-am luat o sarcina grea , chiar una dintre cele mai grele : sa te compatimesc pe tine , Dumnezeu . Probabil ca altii au facut si mai mult de-atat , Cioran s-a luat la tranta cu el , eu doar atat imi permit ...si asta cu greu ...

Ei bine ...da , te compatimesc . Asa impersonal cum suna . Noroc ca nu mereu si nu in acelasi fel . Si mai ales nu pentru orice . Sa incep cu recunoasterea neputintei de a nu putea fi Dumnezeu ? Nuu, voi incepe cu faptul ca n-as putea sa-mi suport sosiile mereu cu sabia in coaste . Sa le simt suflarea rece in ceafa, « spusa « in limbi diferite , dar cu aceeasi indoiala declarata . Sa fiu eu insumi personajul atator carti diferite ca structura dar sinergice in sens , sa mi se puna in gura vorbe pe care nu le-am spus niciodata si ganduri pe care nu le-am gandit vreodata . Sa ma uit la pretinsul meu portret si sa vad chipuri diferite .
Te compatimesc pentru zilnica si inmiita ridicare si coborare pe cruce , provocata de semenii mei . Te compatimesc pentru neincrederea cu care de cele mai multe ori copii tai te privesc . Probabil ca unii ar ierta si asta usor si stiu ca esti unul din putinii care chiar o fac . Dar sa inghiti hulirea in tacere , iar o eventuala lectie a ta sa fie tratata ca o fatalista pagina de destin ?
Te compatimesc pentru faptul de a sti prea multe adevaruri absolute , pentru faptul ca nu ai ocazia sa te indoiesti si ca nu ai parte de frumusetea de a cauta solutii , pentru lipsa de exuberanta a obtinerii unei victorii ( caci la tine toate actiunile sunt victorii ) , pentru inexistenta viitorului in sine macar ca notinune .
Banuiesc ca timpul e angajatul tau credincios , e degetul cel mic pe care ne invarti pe toti si pe care , la nevoie , il poti derula inainte si inapoi dupa cum ti-e pofta . Ei bine pentru asta nu stiu daca te compatimesc ..scuza-mi inconsecventa .
Te compatimesc ca mereu ai dreptate , chiar si atunci cand aparent nu pare ; si pentru simplu fapt ca nu stii ce e frica .
Ma gandesc deasemeni ca nu ai un dumnezeu al tau pe care sa-l iubesti ,care sa fie ultima ta scapare in care sa crezi , ultima reduta si pe care eventual uneori sa-l compatimesti . N-ai in ce-ti sprijini nepuntinta , punctul de care un muritor ar avea nevoie sa schimbe lumea , la tine e o imensitate.
MA intreb care sunt limitele tale si cum definesti nesfarsitul ? Si ce e infinitul nostru pentru tine ? Probabil un punct in care te simti stangher spatial si temporal .
Te compatimesc pentru singuratatea ancestrala care probabil atarna greu uneori . Te compatimesc pentru faptul ca nu stii ce e aia tanafobie si ca nu ai in buzunar niciun certificat – nici de nastere si nici de deces.
Insa te mai compatimesc si ca vezi din timp , micile noastre strategii, glumitze , intoarceri de condei , rastalmaciri si tachinari , fara a prinde placuta senzatie de trecere din inaltul cerului in fundul pamantului si invers pe care il creeaza astfel de stari .
SI chiar acum , te compatimesc ca stii ce curpinde scrisoarea asta , inainte de a vedea si simti ca ea e sincera si mi-o insusesc pe deplin , ceea ce imi da iar un sentiment de inutilitate a actiunii .
Nicio materialitatea n-ar putea cuprinde atatea calitati si starni atata invidie sau compatimire asa ca atunci cand cred in tine , caci cu siguranta o fac , te simt energetic doar , si mi-esti deajuns asa atotcuprinzator .
Ei bine , si daca am ajuns sa te compatimesc pentru toate acestea inseamna ca te iubesc , daca te compatimesc inseamna ca iti pot ierta orice , caci iti recunosc ca stiuta greseala . Dar cel mai mult inseamna, ca eu cred ca a fi om poate fi dumnezeesc si invers nu , iar ca existi in ficare din noi prin toate lucrurile bune care ni se intampla e o explicatie pentru faptul ca mereu completat de la fiecare dintre noi muritorii cu cate ceva bun , esti superior noua .
Asa ca au dreptate unii, nici sa te compatimesc nu pot , tot iubire inseamna ... Asa ca , sa fii iubit Dumnezeul meu si al tutorora, e singura actiune pe care o putem indrepta asupra-ti ! Orice altceva e desertaciune ."


5 comentarii:

  1. Acum inteleg de ce se intampla atatea catastrofe, de ce sunt sute si sute de milioane de oameni batuti de soarta. Dumnezeu este ocupat sa va citeasca voua scrisorile. Lasati-L, ma, sa se concentreze ca se scufunda planeta. Nu asa a zis George Copos?

    RăspundețiȘtergere
  2. Chiar asa lipsit de distributivitate sa fie EL ?

    RăspundețiȘtergere
  3. PSALM

    (Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă...
    de Tudor Arghezi

    Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă
    În recea mea-ncruntată suferinţă.
    Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes,
    Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des.

    De când s-a întocmit Sfânta Scriptură
    Tu n-ai mai pus picioru-n bătătură
    Şi anii mor şi veacurile pier
    Aci sub tine, dedesubt, sub cer.

    Când magii au purces după o stea,
    Tu le vorbeai – şi se putea.
    Când fu să plece şi Iosif,
    Scris l-ai găsit în catastif
    Şi i-ai trimis un înger de povaţă –
    Şi îngerul stătu cu el de faţă.
    Îngerii tăi grijeau pe vremea ceea
    Şi pruncul şi bărbatul şi femeea.

    Doar mie, Domnul, veşnicul şi bunul,
    Nu mi-a trimis, de când mă rog, nici-unul...

    Psalmul de taină

    O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii!
    Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-insul locul mumii,
    Femeie răspândita-n mine ca o mireasma-ntr-o pădure,
    Scrisă-n visare ca o slovă, înfiptă-n trunchiul meu: sacure,
    Tu ce mi-ai prins de cântec viaţa cu braţe strânse de grumaji
    Si m-ai oprit ca să mi-o caut la tine-n palme şi-n obraji
    Pe care te-am purtat brăţara la mâna casnica-a gândirii.
    Cu care-am năzuit alături să leagan pruncul omenirii.
    Pur trandafir, bătut în cuie de diamant, pe crucea mea
    Si care-n fiece mişcare pierzi cu-o petală câte-o stea.
    Pământ figăduit de ceruri cu turme, umbră şi bucate.

    Tu care mi-ai schimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare,
    De-mi duce bolta-nsingurată dintr-o valtoare-ntr-o valtoare,
    Si ţarmii-mi cresc în jur cât noaptea, pe cât talazul mi se-ntinde
    Si ai lăsat să rătăcească undele mele suferinţe;
    Unde ţi mâinile să-ntoarcă în aer caile luminii?
    Unde sunt degetele tale să-mi caute-n cununa spinii?
    Si şoldul tău culcat în iarbă, pe care plantele-l cuprind
    Si-ascultă-n sânul tău suspinul iubirii, cucerit murind?

    Tu ce nfiori pe seşuri plopii când treci din creştet la picioare,
    Si prinzi de tot ce te-ntâlneşte o plasă calda de răcoare.
    Tu ce scrutezi, scotându-ţi sânii pe jumatate din vestminte
    Ca să-i sărute focul gurii, cuprinşi de mâini cu luare-aminte,
    Pustia vremii, străbătută de şoimi de scrum şi de nisip,
    Carora vântul le-mprumută o-nfăţişare fără chip;

    Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă,
    Si frumuseaţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă.
    Dar fiindcă n-ai putut răpune destinul ce-ţi pandi faptura
    Si n-ai ştiut a-i scoate-n cale şi-a-l prăvăli de moarte, ura;
    Ridică-ţi din pământ urechea, în ora nopţii, când te chem,
    Ca să auzi, o! neuitată, neiertătorul meu blestem.

    Psalm

    Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga
    Desertaciunea lor de vis si lut,
    Sfintii-au lasat cuvant ca te-au vazut
    Si ca purtai toiag si barba-ntreaga.
    Te-ai aratat adeseori fapturii
    Si-ntotdeauna-n haine de-mparat,
    Amenintand si numai suparat,
    Ca se sfiiau de tine si vulturii.
    In Paradisul Evei, prin padure,
    Ca si in vecii tristi de mai tarziu,
    Gura ta sfanta, toti Parintii stiu,
    Nu s-a deschis decat ca sa ne-njure.
    Doamne, izvorul meu si cantecele mele!
    Nadejdea mea si truda mea!
    Din ale carui miezuri vii de stele
    Cerc sa-mi inghet o boaba de margea.
    Tu esti si-ai fost mai mult decat in fire
    Era sa fii, sa stai, sa vietuiesti.
    Esti ca un gand, si esti si nici nu esti
    Intre putinta si-ntre amintire.

    RăspundețiȘtergere
  4. Psalm

    As putea vecia cu tovarasie
    Sa o iau partasa gandurilor mele;
    Noi viori sa farmec, noua melodie
    Sa gasesc - si stihuri sprintene si grele.
    Orisicum lauta stie sa graiasca,
    De-o apas cu arcul, de-o ciupesc de coarde.
    O nelinistita patima cereasca
    Bratul mi-l zvacneste, sufletul mi-l arde.

    Stiu ca steaua noastra, agera-n tarie,
    Creste si asteapta-n scripca s-o scobor.
    Port in mine semnul, ca o chezasie,
    Ca am leacul mare-al mortii tuturor.
    Pentru ce, Parinte,-as da si pentru cine
    Sunetul de-ospete-al bronzului lovit?
    Painea nu mi-o caut sa te cant pe tine
    Si nu-mi vreau cu stele blidu-nvaluit.
    Trupul de femeie, cel imbratisat,
    Nu-l voi duce tie, moale si balan;
    Numai suferinta cerului, pacat
    Nu-i cu ea sa turburi apa din Iordan.
    Vreau sa pier in bezna si in putregai,
    Nencercat de slava, crancen si scarbit.
    Si sa nu se stie ca ma desmierdai
    Si ca-n mine insuti tu vei fi trait.

    Psalm

    Sant vinovat ca am ravnit
    Mereu numai la bun oprit.
    Eu am dorit de bunirile toate.
    M-am strecurat cu noaptea in cetate
    Si am pradat-o-n somn si-n vis,
    Cu bratu-ntins, cu pumnu-nchis.
    Pasul pe marmur tacut,
    Calca lin, ca-n lut,
    Steagul noptii, desfasat cu stele,
    Adapostea faptele mele
    Si adormea strajerii-n uliti
    Razimati de suliti.
    Iar cand plecam calare, cu trofee,
    Furasem si cate-o femee
    Cu parul de tutun,
    Cu duda tatii neagra, cu ochii de lastun.
    Ispitele usoare si blajine
    N-au fost si nu sant pentru mine.
    In blidul meu, ca si in cugetare,
    Desprins-am gustul otravit si tare.
    Ma scald in gheata si ma culc pe stei,
    Unde da bezna eu framant scantei,
    Unde-i tacere scutur catusa,
    Dobor cu lanturile usa.
    Cand ma gasesc in pisc
    Primejdia o caut si o isc,
    Mi-aleg poteca stramta ca sa trec,
    Ducand in carca muntele intreg.

    Pacatul meu adevarat
    E mult mai greu si neiertat.
    Cercasem eu, cu arcul meu,
    Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu!
    Talhar de ceruri, imi facui solia
    Sa-ti jefuiesc cu vulturii taria.
    Dar eu ravnind in taina la bunurile toate,
    Ti-am auzit cuvantul, zicand ca nu se poate

    Psalm

    Ruga mea e fara cuvinte
    Si cantul, Doamne, mi-e fara glas,
    Nu-ti cer nimic. Nimic ti-aduc aminte.
    Din vecinicia ta nu sant macar un ceas.
    Nici rugaciunea, poate, nu mi-e rugaciune,
    Nici omul meu nu-i poate omenesc.
    Ard catre tine-ncet, ca un taciune,
    Te caut mut, te-nchipui, te gandesc.

    Ochiul mi-e viu, puterea mi-e intreaga
    Si te scrutez prin albul tau vesmant
    Pentru ca mintea mea sa poata sa-nteleaga
    Nengenunghiata firii pe pamant.
    Sageata noptii zilnic varfu-si rupe
    Si zilnic se-intregeste cu metal.
    Sufletul meu, deschis ca sapte cupe,
    Asteapta o ivire din cristal,
    Pe un stergar cu braie de lumina.
    Spune tu, Noapte, martor de smarald,
    In care-anume floare si tulpina
    Dospeste sucul fructului Sau cald?
    Gatita masa pentru cina,
    Ramane pusa de la pranz.
    Sant, Doamne, prejmuit ca o gradina,
    In care paste-un manz.

    RăspundețiȘtergere
  5. psalm

    Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga
    Desertaciunea lor de vis si lut,
    Sfintii-au lasat cuvant ca te-au vazut
    Si ca purtai toiag si barba-ntreaga.
    Te-ai aratat adeseori fapturii
    Si-ntotdeauna-n haine de-mparat,
    Amenintand si numai suparat,
    Ca se sfiiau de tine si vulturii.

    In Paradisul Evei, prin padure,
    Ca si in vecii tristi de mai tarziu,
    Gura ta sfanta, toti Parintii stiu,
    Nu s-a deschis decat ca sa ne-njure.
    Doamne, izvorul meu si cantecele mele!
    Nadejdea mea si truda mea!
    Din ale carui miezuri vii de stele
    Cerc sa-mi inghet o boaba de margea.
    Tu esti si-ai fost mai mult decat in fire
    Era sa fii, sa stai, sa vietuiesti.
    Esti ca un gand, si esti si nici nu esti
    Intre putinta si-ntre amintire.

    Psalm


    Pribeag in ses, in munte si pe ape,
    Nu stiu sa fug din marele ocol.
    Pe cat nainte locul mi-e mai gol
    Pe-atat hotarul lui mi-i mai aproape.
    Piscul sfarseste-n punctul unde-ncepe,
    Marea ma-nchide, lutul m-a oprit.
    Am alergat si-n drum m-am razvratit
    Si n-am scapat din zarea marei stepe.

    Sant prins din patru laturi deodata
    Si-oricat m-as maguli biruitor,
    Cunosc ce rani si-anume unde dor
    Si suferinta mea necautata.
    Din vitejii si biruinti trecute
    Am castigat puterea, ce-a ramas:
    Nu mai strabat destinul meu la pas
    Ci furtunos de-acum, si iute.
    Nu lua in seama cantecele grele
    Cu care tulbur linistea de-apoi.
    Sant leacuri vechi pentru dureri mai noi
    Si canta mortea-n trambitele mele.

    Psalm


    Vecinul meu a strans cu nendurare
    Gradini, livezi, cirezi, hambare.
    Si stapanirea lui se-ntinde-acum
    Pan' la hotarele de fum.
    Soarele-apune zilnic si rasare
    Intr-ale sale patru buzunare.
    Vazduhu-i face parte din avut
    Cu-al zalelor de stele asternut.
    Luand si lumina-n tarcul lui de zestre,
    O potcovi si-o puse in capestre.
    Din cer ia fulgeri, din pamant grasimi,
    Adancuri inmultind cu inaltimi,
    Si fostul meu vecin de tarm se tine
    Vecin de-o vreme, Doamne, si cu tine.
    Urechea lui inchisa pentru graiuri
    Cu seama s-a umplut, de mucegaiuri.
    Gingia moale, intarcata, suge,
    Ochiul porneste bland sa se usuce,
    In pantec spini, urzici si aguride
    Dau stiri de belsugul ce-l ucide.
    Crestetul gol poti sa-l incerci
    Puhav subt

    t, ca pe ciuperci.
    Si-i subred ca o funie-nnodata,
    Cu capataiu-n barca inodata.

    Doame, asa obicinuit esti, biet,
    Sa risipesti faptura ta incet.
    Prefaci in pulbere marunta
    Puterea darza si vointa crunta.
    Faci dintr-un imparat
    Nici praf cat intr-un presarat.
    Cocolosesti o-mparatie mare
    Ca o foita de tigare.
    Dintr-o stapanire semeata
    Ai facut putina ceata.
    Zidind, schele-nalte si repezi ridici,
    Incaleci pe livezi cat muntii melci mici.
    Paretele-i veacul patrat
    Si treapta e veacul in lat
    Si scara e toata vecia.
    Si cand le darami, trimiti clipa
    Sa-si bata aripa
    Dedesubt.
    Musca muta a trecutului rupt.




    Psalm


    Te dramuiesc in zgomot si-n tacere
    Si te pandesc in timp, ca pe vanat,
    Sa vad: esti soimul meu cel cautat?
    Sa te ucid? Sau sa-ngenunchi a cere.
    Pentru credinta sau pentru tagada,
    Te caut darz si fara de folos.
    Esti visul meu, din toate, cel frumos
    Si nu-ndraznesc sa te dobor din cer gramada.

    Ca-n oglindirea unui drum de apa,
    Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti;
    Te-ntrezarii in stele, printre pesti,
    Ca taurul salbatec cand se-adapa.
    Singuri, acum, in marea ta poveste
    Raman cu tine sa ma mai masor,
    Fara sa vreau sa ies biruitor,
    Vreau sa te pipai si sa urlu: "Este!"

    RăspundețiȘtergere