de n-as fi fost eu primul, atunci cine ?

Am schimbat putin din inevitabilitatea dictonului care mi-a venit in minte, de indata ce ideea de a deschide acest blog odata realizata, a lasat un mare gol. Si iata-ma-s, in aceeasi ipostaza ca acum cativa zeci de ani, cand mi-am trimis mie insumi o vedere din prima mea tabara de la Predeal. S-a intamplat ca am ramas cu o vedere in plus. Ori socotisem prost ( mi s-a intamplat de multe ori in viata ) - mereu am avut probleme cu aritmetica desi matematica mi-a placut, ori abandonasem din ignoranta pe cineva din lista celor care urmau sa afle ca sunt bine-sanatos, ca n-am pierdut nimic din opisul de pe interiorul valizei de carton si ca nu m-am batut cu nimeni. Si cum din mandrie, vazand ca toti din jurul meu scriu absorbiti de caligrafia scolareasca iar eu aveam o dilema, m-am gasit, ca de multe ori de atunci incolo, ca fiind cea mai apropiata persoana la-ndemana. Adica la o intindere gratioasa de brat. Si uite-asa, am reusit de-a lungul vremii sa plang cu mine, sa rad cu mine (uneori chiar de mine, dar intr-un fel sugubat ), sa ma bucur impreuna cu mine, in general sa fac multe lucruri cu mine. Mereu mi-am fost aproape, as putea spune. Si-asa dezgolit, in fata eului personal, am avut incredere dar uneori si teama. Stiam ca nu ma pot ascunde, ca nu pot minti sau ocoli un adevar si mai stiu ca am fost mai mereu nefatarnic si chiar aspru cu mine. Am stiut mereu si n-am ascuns niciodata ca poate fi greu de trait cu mine, dar si interesant si incitant. Am probat-o pe pielea mea. Cred acum cu tarie si cu aceeasi piele, poate putin mai tabacita si mai neelastica, ca cine nu reuseste sa traiasca cu propriul EU e greu sa gaseasca alte variante fiabile. Sa fie asta definitia introvertitului din mine? Dar ce sa caute un introvertit pe un blog? Cu sufletul in mana si panatalonii in vine? Salvation? Reverberatii ale zguduielii vietii? As vrea sa o numesc normalitate, daca nu as detesta starea declarata de acest cuvant fatidic si mocirla care se intinde acaparator in spatele ei. Poate ca am invatat sa ma impac mai mult cu situatiile, desi stiu mereu ca am fost un pretentios si un curios de esenta lucrurilor. Sau e doar o stare temporara, ca stersul pe picioare inainte de a intra tot incaltat insa, pe covorul moale al existentei. Moale nu in sensul de confortabil ci de fragilitate.
Si uite-asa, in miros de cozonaci, caci asa am fost rasfatat in ultimiii ani, imi fortez spiritul unui Craciun putin bulversat, prin aceasta metoda virtuala. Ma ridic singur pe crucea infamiei si astept si cu neliniste dar si cu curiozitatea incepatorului primele rafale de pietre catre pieptul scos la mezatul expunerii. Voi fi tot eu, poate mai picant in sucul de rosii rascoapte, a muraturilor acrite suplimentar de zborul catre mine, DAR .... (si uite cum scaparea vine cateodata intr-un simplu cuvant), ....deci DAR voi avea implinirea de a genera polemici si astfel de a sari gardul indiferentei, neinteresului si singularitatii. Asa ca, ....sa vina corbii, cina e pregatita (preagatita ). Am schimbat putin din inevitabilitatea dictonului care mi-a venit in minte, de indata ce ideea de a deschide acest blog odata realizata, a lasat un mare gol. Si iata-ma-s, in aceeasi ipostaza ca acum cativa zeci de ani, cand mi-am trimis mie insumi o vedere din prima mea tabara de la Predeal. S-a intamplat ca am ramas cu o vedere in plus. Ori socotisem prost ( mi s-a intamplat de multe ori in viata ) - mereu am avut probleme cu aritmetica desi matematica mi-a placut, ori abandonasem din ignoranta pe cineva din lista celor care urmau sa afle ca sunt bine-sanatos, ca n-am pierdut nimic din opisul de pe interiorul valizei de carton si ca nu m-am batut cu nimeni. Si cum din mandrie, vazand ca toti din jurul meu scriu absorbiti de caligrafia scolareasca iar eu aveam o dilema, m-am gasit, ca de multe ori de atunci incolo, ca fiind cea mai apropiata persoana la-ndemana. Adica la o intindere gratioasa de brat. Si uite-asa, am reusit de-a lungul vremii sa plang cu mine, sa rad cu mine (uneori chiar de mine, dar intr-un fel sugubat ), sa ma bucur impreuna cu mine, in general sa fac multe lucruri cu mine. Mereu mi-am fost aproape, as putea spune. Si-asa dezgolit, in fata eului personal, am avut incredere dar uneori si teama. Stiam ca nu ma pot ascunde, ca nu pot minti sau ocoli un adevar si mai stiu ca am fost mai mereu nefatarnic si chiar aspru cu mine. Am stiut mereu si n-am ascuns niciodata ca poate fi greu de trait cu mine, dar si interesant si incitant. Am probat-o pe pielea mea. Cred acum cu tarie si cu aceeasi piele, poate putin mai tabacita si mai neelastica, ca cine nu reuseste sa traiasca cu propriul EU e greu sa gaseasca alte variante fiabile. Sa fie asta definitia introvertitului din mine? Dar ce sa caute un introvertit pe un blog? Cu sufletul in mana si panatalonii in vine? Salvation? Reverberatii ale zguduielii vietii? As vrea sa o numesc normalitate, daca nu as detesta starea declarata de acest cuvant fatidic si mocirla care se intinde acaparator in spatele ei. Poate ca am invatat sa ma impac mai mult cu situatiile, desi stiu mereu ca am fost un pretentios si un curios de esenta lucrurilor. Sau e doar o stare temporara, ca stersul pe picioare inainte de a intra tot incaltat insa, pe covorul moale al existentei. Moale nu in sensul de confortabil ci de fragilitate.
Si uite-asa, in miros de cozonaci, caci asa am fost rasfatat in ultimiii ani, imi fortez spiritul unui Craciun putin bulversat, prin aceasta metoda virtuala. Ma ridic singur pe crucea infamiei si astept si cu neliniste dar si cu curiozitatea incepatorului primele rafale de pietre catre pieptul scos la mezatul expunerii. Voi fi tot eu, poate mai picant in sucul de rosii rascoapte, a muraturilor acrite suplimentar de zborul catre mine, DAR .... (si uite cum scaparea vine cateodata intr-un simplu cuvant), ....deci DAR voi avea implinirea de a genera polemici si astfel de a sari gardul indiferentei, neinteresului si singularitatii. Asa ca, ....sa vina corbii, cina e pregatita (preagatita ). Am schimbat putin din inevitabilitatea dictonului care mi-a venit in minte, de indata ce ideea de a deschide acest blog odata realizata, a lasat un mare gol. Si iata-ma-s, in aceeasi ipostaza ca acum cativa zeci de ani, cand mi-am trimis mie insumi o vedere din prima mea tabara de la Predeal. S-a intamplat ca am ramas cu o vedere in plus. Ori socotisem prost ( mi s-a intamplat de multe ori in viata ) - mereu am avut probleme cu aritmetica desi matematica mi-a placut, ori abandonasem din ignoranta pe cineva din lista celor care urmau sa afle ca sunt bine-sanatos, ca n-am pierdut nimic din opisul de pe interiorul valizei de carton si ca nu m-am batut cu nimeni. Si cum din mandrie, vazand ca toti din jurul meu scriu absorbiti de caligrafia scolareasca iar eu aveam o dilema, m-am gasit, ca de multe ori de atunci incolo, ca fiind cea mai apropiata persoana la-ndemana. Adica la o intindere gratioasa de brat. Si uite-asa, am reusit de-a lungul vremii sa plang cu mine, sa rad cu mine (uneori chiar de mine, dar intr-un fel sugubat ), sa ma bucur impreuna cu mine, in general sa fac multe lucruri cu mine. Mereu mi-am fost aproape, as putea spune. Si-asa dezgolit, in fata eului personal, am avut incredere dar uneori si teama. Stiam ca nu ma pot ascunde, ca nu pot minti sau ocoli un adevar si mai stiu ca am fost mai mereu nefatarnic si chiar aspru cu mine. Am stiut mereu si n-am ascuns niciodata ca poate fi greu de trait cu mine, dar si interesant si incitant. Am probat-o pe pielea mea. Cred acum cu tarie si cu aceeasi piele, poate putin mai tabacita si mai neelastica, ca cine nu reuseste sa traiasca cu propriul EU e greu sa gaseasca alte variante fiabile. Sa fie asta definitia introvertitului din mine? Dar ce sa caute un introvertit pe un blog? Cu sufletul in mana si panatalonii in vine? Salvation? Reverberatii ale zguduielii vietii? As vrea sa o numesc normalitate, daca nu as detesta starea declarata de acest cuvant fatidic si mocirla care se intinde acaparator in spatele ei. Poate ca am invatat sa ma impac mai mult cu situatiile, desi stiu mereu ca am fost un pretentios si un curios de esenta lucrurilor. Sau e doar o stare temporara, ca stersul pe picioare inainte de a intra tot incaltat insa, pe covorul moale al existentei. Moale nu in sensul de confortabil ci de fragilitate.
Si uite-asa, in miros de cozonaci, caci asa am fost rasfatat in ultimiii ani, imi fortez spiritul unui Craciun putin bulversat, prin aceasta metoda virtuala. Ma ridic singur pe crucea infamiei si astept si cu neliniste dar si cu curiozitatea incepatorului primele rafale de pietre catre pieptul scos la mezatul expunerii. Voi fi tot eu, poate mai picant in sucul de rosii rascoapte, a muraturilor acrite suplimentar de zborul catre mine, DAR .... (si uite cum scaparea vine cateodata intr-un simplu cuvant), ....deci DAR voi avea implinirea de a genera polemici si astfel de a sari gardul indiferentei, neinteresului si singularitatii. Asa ca, ....sa vina corbii, cina e pregatita (preagatita ).