Scrisori catre Dumnezeu

La initiativa unui prieten, Pepi Mustateanu, un grup legat deja de niste tabieturi anterioare, ne-am apucat de comunicat cu divinitatea, chiar asa unilateral cum pare. Si pentru ca stilul epistolar ni s-a parut cel mai potrivit iata ce mi-a iesit mie . " M-am gandit sa incep cu un apelativ, dar n-am gasit niciunul potrivit. Toate erau ori prea curtuazice si umane( gen : stimate domnule , dinstins domn ...) ori prea familiale ( draga domnule , prietene drag ... ). Asa ca am abandonat ideea. Apoi m-am gandit ce fel de scrisoare sa fie : de multumire, o rugaciune, una in care sa-ti cer socoteala, una de hulire? De data asta am facut bine ca am gandit mai mult, am gasit o solutie cred prea rar folosita. Desigur vreti s-o stii, asa ca, iti voi curma curiozitatea: e o scrisoare de compatimire. Dar ce spun eu, tu deja stiai asta inaintea mea. Pentru inceput am incercat sa lucrez la atitudine asa ca m-am ridicat pe varfurile picioarelor mimand o privire agatata de cat mai sus si mult prea serioasa. Apoi m-am vazut intins in zeflemea pe covor, cum imi place mie sa stau cateodata ca sa ma relaxez si sa privesc in sus cu un zambet sugubat in coltul gurii. Nici asta nu a fost pe gustul meu, asa ca mi-am luat genunchii in brate si am inceput sa privesc, serios si calat pe seriozitatea incercarii mele, drept in ochi personajul. Si asta mi-a fost cel mai greu cu putinta in cariera mea de privitor si crede-ma privesc des si apasat, pana in profunzimea relativa de care pot sa dau dovada. Nu voi admite niciodata lipsa interlocutorului, ar insemna sa admit o posibila nebunie. Ar inseamna sa neg existenta lui si nu asta vreau nici in cazul de fata. Poate unii ar putea spune ca e foarte usor. Nimeni nu te poate contrazice, nimeni nu probeaza contrariul, orice spui va fi adevarat si corect, aprioric, inainte de a le spune. Eu insa stiu ca nu e asa, si, tocmai de aceea, mi-am luat o sarcina grea, chiar una dintre cele mai grele: sa te compatimesc pe tine, Dumnezeu. Probabil ca altii au facut si mai mult de-atat, Cioran s-a luat la tranta cu el, eu doar atat imi permit ... si asta cu greu ... Ei bine ...da, te compatimesc. Asa impersonal cum suna. Noroc ca nu mereu si nu in acelasi fel. Si mai ales nu pentru orice. Sa incep cu recunoasterea neputintei de a nu putea fi Dumnezeu? Nuu, voi incepe cu faptul ca n-as putea sa-mi suport sosiile mereu cu sabia in coaste. Sa le simt suflarea rece in ceafa, « spusa « in limbi diferite, dar cu aceeasi indoiala declarata. Sa fiu eu insumi personajul atator carti diferite ca structura dar sinergice in sens, sa mi se puna in gura vorbe pe care nu le-am spus niciodata si ganduri pe care nu le-am gandit vreodata. Sa ma uit la pretinsul meu portret si sa vad chipuri diferite. Te compatimesc pentru zilnica si inmiita ridicare si coborare pe cruce, provocata de semenii mei. Te compatimesc pentru neincrederea cu care de cele mai multe ori copii tai te privesc. Probabil ca unii ar ierta si asta usor si stiu ca esti unul din putinii care chiar o fac. Dar sa inghiti hulirea in tacere, iar o eventuala lectie a ta sa fie tratata ca o fatalista pagina de destin? Te compatimesc pentru faptul de a sti prea multe adevaruri absolute, pentru faptul ca nu ai ocazia sa te indoiesti si ca nu ai parte de frumusetea de a cauta solutii, pentru lipsa de exuberanta a obtinerii unei victorii (caci la tine toate actiunile sunt victorii), pentru inexistenta viitorului in sine macar ca notinune. Banuiesc ca timpul e angajatul tau credincios, e degetul cel mic pe care ne invarti pe toti si pe care, la nevoie, il poti derula inainte si inapoi dupa cum ti-e pofta. Ei bine pentru asta nu stiu daca te compatimesc, scuza-mi inconsecventa . Te compatimesc ca mereu ai dreptate, chiar si atunci cand aparent nu pare, dar si pentru simplu fapt ca nu stii ce e frica. Ma gandesc deasemeni ca nu ai un Dumnezeu al tau pe care sa-l iubesti, care sa fie ultima ta scapare in care sa crezi, ultima reduta si pe care eventual uneori sa-l compatimesti. N-ai in ce-ti sprijini nepuntinta, punctul de care un muritor ar avea nevoie sa schimbe lumea, la tine e o imensitate. Ma intreb care sunt limitele tale si cum definesti nesfarsitul? Si ce e infinitul nostru pentru tine? Probabil un punct in care te simti stangher spatial si temporal. Te compatimesc pentru singuratatea ancestrala care probabil atarna greu uneori. Te compatimesc pentru faptul ca nu stii ce e aia tanafobie si ca nu ai in buzunar niciun certificat – nici de nastere si nici de deces. Insa te mai compatimesc si ca vezi din timp, micile noastre strategii, glumitze, intoarceri de condei, rastalmaciri si tachinari, fara a prinde placuta senzatie de trecere din inaltul cerului in fundul pamantului si invers pe care il creeaza astfel de stari. Si chiar acum, te compatimesc ca stii ce curpinde scrisoarea asta, inainte de a vedea si simti ca ea e sincera si mi-o insusesc pe deplin, ceea ce imi da iar un sentiment de inutilitate a actiunii. Nicio materialitatea n-ar putea cuprinde atatea calitati si starni atata invidie sau compatimire asa ca atunci cand cred in tine, caci cu siguranta o fac, te simt energetic doar, si mi-esti deajuns asa atotcuprinzator. Ei bine, si daca am ajuns sa te compatimesc pentru toate acestea inseamna ca te iubesc, daca te compatimesc inseamna ca iti pot ierta orice, caci iti recunosc ca stiuta greseala. Dar cel mai mult inseamna, ca eu cred ca a fi om poate fi dumnezeesc si invers nu, iar ca existi in ficare din noi prin toate lucrurile bune care ni se intampla e o explicatie pentru faptul ca mereu completat de la fiecare dintre noi muritorii cu cate ceva bun, esti superior noua. Asa ca au dreptate unii, nici sa te compatimesc nu pot, tot iubire inseamna ... Asa ca, sa fii iubit Dumnezeul meu si al tutorora, e singura actiune pe care o putem indrepta asupra-ti! Orice altceva e desertaciune."