Inutilitate sau sensul de a nu fi

Ma gandeam azi cat de ignoranti putem fi cu noi insine . Ne cufundam in lucruri marunte uitand de maretele clipe de fericire . Incercam sa definim lucruri nedefinibile dar ne certam pe cele demult ajunse la statutul lor tabu si de nezdrumcinat . Si, ca un paradox al vietii sau tot ca o povara , purtam stigmatul neputintei noastre . Nu stiu daca ai simtit vreodata sentimentul asta in circumstante in care chiar iti da un sentiment de inulitate cumplit .Dupa mine,cred ca e unul dintre cele mai delirante . E ca in visele acelea cand trebuie sa fugi si nu iti poti misca picioarele . Insa amestecat cu gust de viata cruda si cu miros de neputinta senzatia devine un cosmar real de dureros si distructiv. Cred ca e un avertisment al sfarsiturilor . Un preambul , un fulger care aduce furtuna nimicitoare , care schimba scenarii si pravaleste iluzii .
Am preferat mereu teoria pasilor mici dar siguri, crezand cu tarie in ideea ca orice inaintare trebuie bazata pe o sprijinire a piciorului pe un teren stabil si strainic . Altfel cum s-ar mai putea descrie pasul hotarat si cum ar putea ateriza si pregati acesta pentru urmatorul? Unii prefera sa alerge aberant si besmetic prin viata , in zig-zag , si cu fandari largi ca un nesfarsit slalom , altii placheaza si suteaza tot ce prind intr-un imens rugby , altii folosesc bocanci cu tinte groase si cu ei plini de noroi senileaza partea carosabila a sufletului altora . Imi aduc aminte din copilarie prima palma primita de la un elev mai mare si chiar si fata lui, deasemeni senzatia bufniturii craniului meu cu piatra care m-a lovit doar la un cm mai jos de ochi si privirea mamei cand m-a vazut plin de sange , de viteza cu care pedalam atunci cand cainii incercau sa se infrupte din fundul mei gogonetz si poate apetisant asezat pe seaua de piele alba a bicicletei mele Pegas galbena. Au fost clipe in care chiar daca am incercat sa fac ceva in fiecare din ele , clipa de inutilitate nu a disparut si m-a facut sa o gust si sa o retin chiar si-acum .De aceea vorbesc si azi de ea - pentru ca e vie . N-am putut sa opresc palma care ma doare si acum , nici traiectoria , necalculata dealtfel , a pietrei catre capul meu pe care o mai simt inca dura cand imi mangai abia observabilul semn ramas in piele si chiar nici picioarele mele obisnuite cu pedalatul-viteza nu au putut opri coltii cainelui sa guste victoria din partea mea dorsala . Atunci au fost copilarii , acum insa din sipetul de gusturi amare acest cocktail lancezit are acelasi gust al inutilitatii. Am pierdut ceva de fapt ? Sau doar nu am castigat ? Si pana la urma care e cea mai grea si mai importanta batalie daca nu cea cu noi insine ? Intr-un fel e chiar linistitor , daca te gandesti la miza ei inaltatoare si la finalitatea ei relaxanta . Pana la urma tu pierzi si tot tu castigi . E remiza oricum ai da-o . Totul e INTRU – vorba lui Noica .

prispa casei mele ....

Abia astazi am realizat cat de mult mi-am dorit o prispa. O prispa de casa. Poate mai mult decat casa insasi. Element de solitudine. Punct de reprezentare catre exterior. Buzele unei guri nicicand cuvantatoare. Si eu litera nespusa ce-i tulbura tacerea. Oare ce ar fi o casa fara prispa? N-am avut in copilaria mea o casa cu prispa. Nici a parintilor si nici a bunicilor. Dar stiu ca deseori m-am jucat si plimbat pe prispele altora. Daca inchid ochii mi le amintesc pe toate. Niciuna perfect de orizontala si plana, toate din scanduri, vopsite uniform si mereu gemand sub miscarile mele. Toate cu stalpi puternici si balustrade ferme. Am rostogolit mingi si mi-am tocit genunchii, am aranjat carti de joc si table de remy, am mancat cirese si am povestit patanii. Prispele altora mi-au suportat tineretile. S-au incarcat cu cliepele mele de fericire. Acum o am pe-a mea. Si ce mult seamana cu cele din copilarie - la fel de imperfecta, la fel de neuniforma si scartaitoare. Mi-e asa de drag de ea incat uneori prefer sa ma tolanesc pe ea la soare si s-adorm acolo, sa o imbratisez si sa o simt cum imi intra in coaste, sa-mi asez urechea pe lemnul tare si sa simt furnicile de pe ea cum imi strabat degetele fara sa le pese de nimic. Mi-e atat de draga incat nu voi permite multora sa o agaseze cu pasii lor si nici cu gandurile lor. Vreau sa-mi supravietuiasca gandurilor mele de batranete. Vreau sa scartaie uniform cand ma voi legana in balansoar si sa o mangai atunci cand ma voi tolani in hamac. Vreau sa fiu litera ei de baza si sa ma plimb pe buza ei, calcandu-i in liniste solitudinea si tacerea. Cred ca am exagerat. Mi-am facut doua prispe. Inca una la mansarda. Identica cu cea de jos. Sora ei geamana. Buza de sus. La fel de imperfecta. Doar privelistea e diferita. De aici obisnuiesc sa privesc lacul si luna, stelele si verdeata. Si mai e o diferenta - pe prisma mea de jos ma simt mai teluric, mai trist, mai batran; sus insa, orizontul imi favorizeaza reveria, ma face activ si plin de energie. Ma gandesc acum ce-ar fi prispa fara casa din spatele ei. Cred ca ar semana cu o scena fara fundal. Un monolog cu butaforie redusa. Insa m-as simti mereu cu spatele neprotejat si fara sustinere. Ma plimb pe scandurile prispei precum un deget pe clapele unui pian imens. Sunt toate uniforme, insa, e o nuanta de gri nu alb si nu negru. Armonia si ritmul depind de mine, stangacia scartaielii ii e iertata. Doar mie mi se datoreaza monotonia interpretarii - doar inainte si inapoi nicio variatie. Si-atunci imi dau seama ca prispele mele nu duc nicaieri, sunt instrumentul de a sorbi clipa de a o condensa in sine. Drumul inainte aici nu duce decat inapoi si invers. Exista insa libertatea capetelor...asa neterminate si imbietoare - la haul de dupa ele. Prispa e o scara rapusa la orizontalitate, la platitudine. Un sens giratoriu al existentei caci pleaca dintr-un loc si te readuce tot acolo. Iti elimina spatialitatea, iti arata cat de neimportanta e uneori. Si asta pentru a te determina sa te concentrezi asupra celorlalte dimensiuni. Si asa, intr-un spatiu in care planeitatea te reduce la un punct, iar cerul te zdrobeste cu imensitatea lui chiar deasupra, ce poti face altceva decat sa te cufunzi in tine si sa vezi altfel EU-ul. Legat de maini si de picioare de balansoar, iti bati alternant secundele vietii ca si cum ai fi propriul tau metronom. Iti vine sa le numeri, sa le respiri, sa le mesteci. Si tot ce ramane dupa acest experiment e gustul amar al neimplinirii, sau mirosul de frunze arse de la-nceput de toamna, sau numarul clipelor de asteptare de pe o banca verde. O noua partitura, in acelasi ritm, la pianul vietii fara bemoluri si diezuri clare, fara tonuri si semitonuri, doar o muzica amestecata si nedeslusita de mirosuri, gusturi si senzatii ...tu dirijor dar si interpret, pe orizontala prispa a vietii. Asa imperfecta cum e ea .....

12 MARTIE

Hai sa facem hora mare !!!!!!

Prieteni dragi , oameni buni nu ma jigniti intrebadandu-ma lucruri subintelese (default ) . Intrebati-ma DE CE ? daca vreti sa ma incuiati , sa ma faceti sa gandesc inainte de a raspunde . Intrebati-ma CUM ? daca vreti sa-mi scrutez existenta si sa va raspund care e atitudinea mea in fata provocarii .Intrebati-ma CAND ? daca vreti sa-mi caut in atitudinea mea temporala o bresa . Intrebati-ma UNDE ? daca vreti sa-mi aflati intersectarea mea cu axele planare telurice . Dar nu ma intrebati daca ma bag in orice inseamna nou si nefacut de mana si minte mea , caci e ca si cum ati intreba pestele daca inoata sau vulturul daca tine linia orizontului .
Si pentru cei uimiti de retorica mea initiala iata despre ce era vorba in provocarea prietenilor mei . Sper ca v-am taiat cheful de a mai intreba lucruri simple ...astept intrebarile voastre concrete si dar mai ales actiunile . Caci vorba coafeaza realitatea , doar faptele o schimba cu adevarat . Si tare mai avem nevoie , cei de varsta noastra mai ales , de o schimbare in bine ..... Asa ca sunt ON pentru cand va veni ziua aceea .

Scrisori catre Dumnezeu

La initiativa unui prieten, Pepi Mustateanu, un grup legat deja de niste tabieturi anterioare, ne-am apucat de comunicat cu divinitatea, chiar asa unilateral cum pare. Si pentru ca stilul epistolar ni s-a parut cel mai potrivit iata ce mi-a iesit mie . " M-am gandit sa incep cu un apelativ, dar n-am gasit niciunul potrivit. Toate erau ori prea curtuazice si umane( gen : stimate domnule , dinstins domn ...) ori prea familiale ( draga domnule , prietene drag ... ). Asa ca am abandonat ideea. Apoi m-am gandit ce fel de scrisoare sa fie : de multumire, o rugaciune, una in care sa-ti cer socoteala, una de hulire? De data asta am facut bine ca am gandit mai mult, am gasit o solutie cred prea rar folosita. Desigur vreti s-o stii, asa ca, iti voi curma curiozitatea: e o scrisoare de compatimire. Dar ce spun eu, tu deja stiai asta inaintea mea. Pentru inceput am incercat sa lucrez la atitudine asa ca m-am ridicat pe varfurile picioarelor mimand o privire agatata de cat mai sus si mult prea serioasa. Apoi m-am vazut intins in zeflemea pe covor, cum imi place mie sa stau cateodata ca sa ma relaxez si sa privesc in sus cu un zambet sugubat in coltul gurii. Nici asta nu a fost pe gustul meu, asa ca mi-am luat genunchii in brate si am inceput sa privesc, serios si calat pe seriozitatea incercarii mele, drept in ochi personajul. Si asta mi-a fost cel mai greu cu putinta in cariera mea de privitor si crede-ma privesc des si apasat, pana in profunzimea relativa de care pot sa dau dovada. Nu voi admite niciodata lipsa interlocutorului, ar insemna sa admit o posibila nebunie. Ar inseamna sa neg existenta lui si nu asta vreau nici in cazul de fata. Poate unii ar putea spune ca e foarte usor. Nimeni nu te poate contrazice, nimeni nu probeaza contrariul, orice spui va fi adevarat si corect, aprioric, inainte de a le spune. Eu insa stiu ca nu e asa, si, tocmai de aceea, mi-am luat o sarcina grea, chiar una dintre cele mai grele: sa te compatimesc pe tine, Dumnezeu. Probabil ca altii au facut si mai mult de-atat, Cioran s-a luat la tranta cu el, eu doar atat imi permit ... si asta cu greu ... Ei bine ...da, te compatimesc. Asa impersonal cum suna. Noroc ca nu mereu si nu in acelasi fel. Si mai ales nu pentru orice. Sa incep cu recunoasterea neputintei de a nu putea fi Dumnezeu? Nuu, voi incepe cu faptul ca n-as putea sa-mi suport sosiile mereu cu sabia in coaste. Sa le simt suflarea rece in ceafa, « spusa « in limbi diferite, dar cu aceeasi indoiala declarata. Sa fiu eu insumi personajul atator carti diferite ca structura dar sinergice in sens, sa mi se puna in gura vorbe pe care nu le-am spus niciodata si ganduri pe care nu le-am gandit vreodata. Sa ma uit la pretinsul meu portret si sa vad chipuri diferite. Te compatimesc pentru zilnica si inmiita ridicare si coborare pe cruce, provocata de semenii mei. Te compatimesc pentru neincrederea cu care de cele mai multe ori copii tai te privesc. Probabil ca unii ar ierta si asta usor si stiu ca esti unul din putinii care chiar o fac. Dar sa inghiti hulirea in tacere, iar o eventuala lectie a ta sa fie tratata ca o fatalista pagina de destin? Te compatimesc pentru faptul de a sti prea multe adevaruri absolute, pentru faptul ca nu ai ocazia sa te indoiesti si ca nu ai parte de frumusetea de a cauta solutii, pentru lipsa de exuberanta a obtinerii unei victorii (caci la tine toate actiunile sunt victorii), pentru inexistenta viitorului in sine macar ca notinune. Banuiesc ca timpul e angajatul tau credincios, e degetul cel mic pe care ne invarti pe toti si pe care, la nevoie, il poti derula inainte si inapoi dupa cum ti-e pofta. Ei bine pentru asta nu stiu daca te compatimesc, scuza-mi inconsecventa . Te compatimesc ca mereu ai dreptate, chiar si atunci cand aparent nu pare, dar si pentru simplu fapt ca nu stii ce e frica. Ma gandesc deasemeni ca nu ai un Dumnezeu al tau pe care sa-l iubesti, care sa fie ultima ta scapare in care sa crezi, ultima reduta si pe care eventual uneori sa-l compatimesti. N-ai in ce-ti sprijini nepuntinta, punctul de care un muritor ar avea nevoie sa schimbe lumea, la tine e o imensitate. Ma intreb care sunt limitele tale si cum definesti nesfarsitul? Si ce e infinitul nostru pentru tine? Probabil un punct in care te simti stangher spatial si temporal. Te compatimesc pentru singuratatea ancestrala care probabil atarna greu uneori. Te compatimesc pentru faptul ca nu stii ce e aia tanafobie si ca nu ai in buzunar niciun certificat – nici de nastere si nici de deces. Insa te mai compatimesc si ca vezi din timp, micile noastre strategii, glumitze, intoarceri de condei, rastalmaciri si tachinari, fara a prinde placuta senzatie de trecere din inaltul cerului in fundul pamantului si invers pe care il creeaza astfel de stari. Si chiar acum, te compatimesc ca stii ce curpinde scrisoarea asta, inainte de a vedea si simti ca ea e sincera si mi-o insusesc pe deplin, ceea ce imi da iar un sentiment de inutilitate a actiunii. Nicio materialitatea n-ar putea cuprinde atatea calitati si starni atata invidie sau compatimire asa ca atunci cand cred in tine, caci cu siguranta o fac, te simt energetic doar, si mi-esti deajuns asa atotcuprinzator. Ei bine, si daca am ajuns sa te compatimesc pentru toate acestea inseamna ca te iubesc, daca te compatimesc inseamna ca iti pot ierta orice, caci iti recunosc ca stiuta greseala. Dar cel mai mult inseamna, ca eu cred ca a fi om poate fi dumnezeesc si invers nu, iar ca existi in ficare din noi prin toate lucrurile bune care ni se intampla e o explicatie pentru faptul ca mereu completat de la fiecare dintre noi muritorii cu cate ceva bun, esti superior noua. Asa ca au dreptate unii, nici sa te compatimesc nu pot, tot iubire inseamna ... Asa ca, sa fii iubit Dumnezeul meu si al tutorora, e singura actiune pe care o putem indrepta asupra-ti! Orice altceva e desertaciune."

colindita nu-i mai multa .......

Anul trecut , tot in preajma sarbatorilor incepeam sa scriu in acest blog personal . Era dupa moartea bunicii mele , pe care nu apucasem sa o mai vad pentru ultima data . Doar pentru o zi . Mai tin minte ca durerea era amestecata cu furie . Mi-am permis chiar sa ma rastesc retoric batand cu pumnul in masa : " De ce nu m-ai asteptat inca o zi ? " Ma obisnuisem sa ma astepte mereu , sa-si faca crucea de multumire cand ma vedea ajuns , sa imi ureze bine am venit si sa-mi spuna cat de mult i-a fost de dor . Va trebui sa-mi schimb si obisnuintele . Sa astept chiar daca stiu ca e in zadar . Sa mi-o amintesc in gand si sa vorbesc la fel de incifrat in speranta ca ma aude . Mi-am schimbat multe de atunci . Inclusiv viziunea asupra mortii . Am trecut de faza in care o vad ca un rapace pradator , scuturand precum un coiot fiece picatura din suflet si apoi aruncand starvul deoparte , spre cei care mai gasesc cate ceva de facut cu el . Precum la nastere pare clipa cea mai usoara si care trece cel mai repede . Abia apoi incepe circul vietii . Viata de dupa . Nu viata de dupa moarte ci viata de dupa mort . Suna pervers de implacabil si prefer traducerea englezescului "past away " - a plecat undeva .... Fara tinta , fara scop , fara nimic de fapt ... Socul mereu dilata timpul . Nu-l mai simti in ore , minute si secunde . Totul ti se pare la nivel temporal greu de perceput si cuantizat . Doar succesiunea zilelor si a noptilor te poate face atent la implacabila spirala a timpului . In rest totul e o nesimtire temporala . Pana cand te simti singur pe buza prapastiei si echilibristica te ajuta intr-un final sa te aliniezi la realitate .
Tanatofobia te face sa-nghiti si ce nu e al tau - mortile altora . Poate de aici explicatia gustului amar ce deriva dintr-o stare de satul de propria moarte . Ce-i prea mult dauneaza grav sanatatii chiar si-aici . Nu va imbulziti sa-mi serviti mortile voastre , abia o gestionez pe a mea . O ascund in toate cotloanele posibile , pun peste ea bolovanul presupusei ignorantei si initial imi frec mainile a succes .Chiar zambesc satisfacut ca dupa o victorie . Nici nu fac cativa pasi si in linistea serii se aude un suierat ascutit care-ti parjoleste creierii , care te furnica si te patrunde . Si cand incerci sa gasesti sursa zvarcolelilor interioare , nici macar trecandu-ti prin cap ca de acolo ar fi , vezi zadarnicia anterioarelor actiuni . Suieratul chiar loveste pe nesimtite . Si tot pe nesimtite il auzim sau ne facem ca nu . Moartea nu va fi vie niciodata si ea stie prea bine asta . De aceea se si razbuna , din neputinta , ce noi cei vii . Si atunci, cand ne prinde , musca letal rapid sau ii place sa asiste la chinul zdruncinatoarelor momente de pregatire pentru asa ceva .
Un timp am crezut ca sinucigasii ajung in stadiul asta pentru ca nu reusesc sa raspunda la intrebarea : care sunt criteriile dupa care moarte loveste ? Si, pentru ca raspunsul nu vine de nicaieri si mandria personala nu permite sa lase dileme nerezolvate , si-o rezolva singuri , raspunzand astfel si la intrebari existentiale . Pentru acest tupeu al curiozitatii nestavilite se pare ca si cei ramasi si probabil si cei de dincolo aplica o tratatie diferita , vor sa-i pedepseaasca pentru aceasta scormoneala nepotrivita .
Cand credeam ca oarecum adversitatea comportamentala fata de acest subiect e mai potolita ( in sensul de uitat ) , aflu despre un prieten foarte bun patruns ireversibil de suieratul din context . Un om deosebit , fara pic de rautate in suflet , la locul lui si cuminte in relatia cu viata si cu Dumnezeu . A inceput iar dilatarea timpului ....nu mai stiu zilele saptamanii - e primul simptom . Am inceput sa-i plang prematura si posibila disparitie , drama actuala . Il privesc si nu-mi vine sa cred ca suierul sapa , ca neputinta naste frustari si da modele in care gandurile te fixeaza ca si probabilitati extinse . Mori de fapt cate putin cu fiecare dintre semeni sau e apasatoare moartea lor ? Care e relatia care mentine echilibrul si care sunt mecanismele care mentin atele ( itele ) in tensiunea necesara neincurcarii lor ?

Urmatorul proiect de energie eoliana - Turbina verticala Lentz 2 .

Am inceput realizarea unei turbine verticale pe urmatoarele considerente :
- palele mai usor de construit si fara posibilitatea degradarii lor chiar asa de repede cum se intampla la cele orizontale ;
- posibilitatea de a interveni la sistemul stator -discuri acesta aflandu-se in partea in jos a sistemului ;
- intrarea in vant se realizeaza la viteze mici , iar actionarea nu este influientata de directia vantului sau de existenta curentilor turbionali ;
- realizarea in paralel si de captarea unei energii mecanice pentru diferite alte actionari ( de ex pompa de apa ) ;

Am ales sa construiesc un sistem cu o suprafata mai mare care sa fie insa ancorat mai proape de pamant .
Mai intai am confectionat "spitele " palelor din placaj TEGO de 13 mm si lonjeroanele din lemn de brad .


A urmat imbinarea acestora ca si schelet peste care am prins o coala de tabla de 3mm prin prindere in holtz suruburi . Capatul dintre bordul de fuga a fost intarit prin indoire si prindere in nituri .

Iata si un link cu prima proba in vant : http://www.youtube.com/watch?v=QKHRJ5CwwfI