Despre libertate

Precum gandul sau constiinta, libertatea, aceast atribut ce ne permite sa alegem propria linie de comportament si cum dorim sa ne traim viata, este inerenta fiintei umane.In numele sau sau si in relatie cu sentimentiul de justitie si egalitate, s-au scris cele mai frumoase poeme si s-au purtat cele mai crude razboaie. Doar exersand-o se poate trai fericit din plin si putem atinge atat de dorita autorealizare personala. Factorii care ne conditioneaza si nu ne lasa sa ne expresam liberul arbitru si sa ne dezvoltam potentialul, au nuante foarte diferite. Pot fi, de la credinte limitatoare, induse in sanul familiei si scoala, pana la cazuri extreme de privare de libertate. Dar in cele mai adverse situatii putem scoate din noi insine cel mai uman aspect, cel mai plin de iubire, de intelegere, de generozitate si sa lasam la o parte ura si mania.Ne scufundam zilnic in spirala rutinei, obligatiilor si compromisurilor, care, de altfel, ne controleaza intr-o oarecare masura. Altii experimenteaza frustrarea unei vieti seci, care nu permite abordarea problemei pierderii identitatii. Astfel, fiinta umana pierde din vedere cine este cu adevarat si care este misiunea sa vitala.Ar trebui sa invatam arta de a ne asuma responsabilitati si a lua decizii, si de a ne deschide necunoscutului. Dar asta ne inspira teama, teama de libertate. Sa fim constienti de noi insine, analizand impartial ceea ce suntem, scotand in evidenta calitati dar si defecte, reflectand asupra momentului personal pe care il traversam...Asta ne-ar permite sa castigam lbertatea interioara atat de dorita. A discerne intre viata pe care vrem sa o traim si cea care vor altii sa o traim pune in ordine fiinta umana la un nivel intim. Dintr-o data, toata aceasta programare parazita lasa loc unui potential genuin si foarte des eclipsat. Indreptand un pic atentia catre noi insine, modificam stilul nostru de viata lasand loc celor mai nobile sentimente de care suntem capabili: empatie, bunatate,amabilitate, respect, etc.- doar asa este posibil sa ne schimbam perceptia asupra lucrurilor si sa ne exersam libertatea interioara. Si, probabil, in acest mod atingem constiinta celorlalti.

Barbati vs. femei ....

Divagatii moderniste pe tema razboiului intre sexe putem purta oricate , atat timp cat mentinem generalul la rangului lui acaparator si excludem subiectii . Asta pentru ca nu-mi place sa fiu exponentul unei turme nici cand trebuie sa o reprezint , nici cand trebuie sa dau socoteala . In compensatie imi asum caracteristicile native ,antropologice si bagajul dobandit de-a lungul vremii ( atat cat este ) si merg cu el pana la radiografiere si transare directa in vederea unei posibile obiective introspectii . Cred dealtfel in modele , studierea lor si extragerea lucrurilor care pot fi aplicate precum si in parcurgerea si aprofundarea drumului de la general la particular , in sensul mai sus indicat , ca o cale corecta pentru a concluziona intr-un mod punctual dar totusi relativ .
Revenind , am pledat pentru adevarul care spune ca nimeni nu e egal cu nimeni si nu pentru egalitate . Insa , iata, diferentele functionale dintre barbat si femeie , care ar trebui invatate in clasa a 2-a spre studiu si stiinta nu numai ca sa le stii ci si ca le aplici, in sensul slefuirii lor si respectiv a tolerarii . Si de aici cele doua ramificari pe care se bazeaza relatiile de acest tip - ori lupti impotriva lor cu indarjire sustinand cu egoism teoria ori te dedici postulatului complementaritatii si crezi in iubire si in faptul ca intotdeauna un amalgam e mai bun decat componentele sale si atunci devii asertiv , pozitiv si optimist .

Inutilitate sau sensul de a nu fi

Ma gandeam azi cat de ignoranti putem fi cu noi insine . Ne cufundam in lucruri marunte uitand de maretele clipe de fericire . Incercam sa definim lucruri nedefinibile dar ne certam pe cele demult ajunse la statutul lor tabu si de nezdrumcinat . Si, ca un paradox al vietii sau tot ca o povara , purtam stigmatul neputintei noastre . Nu stiu daca ai simtit vreodata sentimentul asta in circumstante in care chiar iti da un sentiment de inulitate cumplit .Dupa mine,cred ca e unul dintre cele mai delirante . E ca in visele acelea cand trebuie sa fugi si nu iti poti misca picioarele . Insa amestecat cu gust de viata cruda si cu miros de neputinta senzatia devine un cosmar real de dureros si distructiv. Cred ca e un avertisment al sfarsiturilor . Un preambul , un fulger care aduce furtuna nimicitoare , care schimba scenarii si pravaleste iluzii .
Am preferat mereu teoria pasilor mici dar siguri, crezand cu tarie in ideea ca orice inaintare trebuie bazata pe o sprijinire a piciorului pe un teren stabil si strainic . Altfel cum s-ar mai putea descrie pasul hotarat si cum ar putea ateriza si pregati acesta pentru urmatorul? Unii prefera sa alerge aberant si besmetic prin viata , in zig-zag , si cu fandari largi ca un nesfarsit slalom , altii placheaza si suteaza tot ce prind intr-un imens rugby , altii folosesc bocanci cu tinte groase si cu ei plini de noroi senileaza partea carosabila a sufletului altora . Imi aduc aminte din copilarie prima palma primita de la un elev mai mare si chiar si fata lui, deasemeni senzatia bufniturii craniului meu cu piatra care m-a lovit doar la un cm mai jos de ochi si privirea mamei cand m-a vazut plin de sange , de viteza cu care pedalam atunci cand cainii incercau sa se infrupte din fundul mei gogonetz si poate apetisant asezat pe seaua de piele alba a bicicletei mele Pegas galbena. Au fost clipe in care chiar daca am incercat sa fac ceva in fiecare din ele , clipa de inutilitate nu a disparut si m-a facut sa o gust si sa o retin chiar si-acum .De aceea vorbesc si azi de ea - pentru ca e vie . N-am putut sa opresc palma care ma doare si acum , nici traiectoria , necalculata dealtfel , a pietrei catre capul meu pe care o mai simt inca dura cand imi mangai abia observabilul semn ramas in piele si chiar nici picioarele mele obisnuite cu pedalatul-viteza nu au putut opri coltii cainelui sa guste victoria din partea mea dorsala . Atunci au fost copilarii , acum insa din sipetul de gusturi amare acest cocktail lancezit are acelasi gust al inutilitatii. Am pierdut ceva de fapt ? Sau doar nu am castigat ? Si pana la urma care e cea mai grea si mai importanta batalie daca nu cea cu noi insine ? Intr-un fel e chiar linistitor , daca te gandesti la miza ei inaltatoare si la finalitatea ei relaxanta . Pana la urma tu pierzi si tot tu castigi . E remiza oricum ai da-o . Totul e INTRU – vorba lui Noica .

prispa casei mele ....

Abia astazi am realizat cat de mult mi-am dorit o prispa. O prispa de casa. Poate mai mult decat casa insasi. Element de solitudine. Punct de reprezentare catre exterior. Buzele unei guri nicicand cuvantatoare. Si eu litera nespusa ce-i tulbura tacerea. Oare ce ar fi o casa fara prispa? N-am avut in copilaria mea o casa cu prispa. Nici a parintilor si nici a bunicilor. Dar stiu ca deseori m-am jucat si plimbat pe prispele altora. Daca inchid ochii mi le amintesc pe toate. Niciuna perfect de orizontala si plana, toate din scanduri, vopsite uniform si mereu gemand sub miscarile mele. Toate cu stalpi puternici si balustrade ferme. Am rostogolit mingi si mi-am tocit genunchii, am aranjat carti de joc si table de remy, am mancat cirese si am povestit patanii. Prispele altora mi-au suportat tineretile. S-au incarcat cu cliepele mele de fericire. Acum o am pe-a mea. Si ce mult seamana cu cele din copilarie - la fel de imperfecta, la fel de neuniforma si scartaitoare. Mi-e asa de drag de ea incat uneori prefer sa ma tolanesc pe ea la soare si s-adorm acolo, sa o imbratisez si sa o simt cum imi intra in coaste, sa-mi asez urechea pe lemnul tare si sa simt furnicile de pe ea cum imi strabat degetele fara sa le pese de nimic. Mi-e atat de draga incat nu voi permite multora sa o agaseze cu pasii lor si nici cu gandurile lor. Vreau sa-mi supravietuiasca gandurilor mele de batranete. Vreau sa scartaie uniform cand ma voi legana in balansoar si sa o mangai atunci cand ma voi tolani in hamac. Vreau sa fiu litera ei de baza si sa ma plimb pe buza ei, calcandu-i in liniste solitudinea si tacerea. Cred ca am exagerat. Mi-am facut doua prispe. Inca una la mansarda. Identica cu cea de jos. Sora ei geamana. Buza de sus. La fel de imperfecta. Doar privelistea e diferita. De aici obisnuiesc sa privesc lacul si luna, stelele si verdeata. Si mai e o diferenta - pe prisma mea de jos ma simt mai teluric, mai trist, mai batran; sus insa, orizontul imi favorizeaza reveria, ma face activ si plin de energie. Ma gandesc acum ce-ar fi prispa fara casa din spatele ei. Cred ca ar semana cu o scena fara fundal. Un monolog cu butaforie redusa. Insa m-as simti mereu cu spatele neprotejat si fara sustinere. Ma plimb pe scandurile prispei precum un deget pe clapele unui pian imens. Sunt toate uniforme, insa, e o nuanta de gri nu alb si nu negru. Armonia si ritmul depind de mine, stangacia scartaielii ii e iertata. Doar mie mi se datoreaza monotonia interpretarii - doar inainte si inapoi nicio variatie. Si-atunci imi dau seama ca prispele mele nu duc nicaieri, sunt instrumentul de a sorbi clipa de a o condensa in sine. Drumul inainte aici nu duce decat inapoi si invers. Exista insa libertatea capetelor...asa neterminate si imbietoare - la haul de dupa ele. Prispa e o scara rapusa la orizontalitate, la platitudine. Un sens giratoriu al existentei caci pleaca dintr-un loc si te readuce tot acolo. Iti elimina spatialitatea, iti arata cat de neimportanta e uneori. Si asta pentru a te determina sa te concentrezi asupra celorlalte dimensiuni. Si asa, intr-un spatiu in care planeitatea te reduce la un punct, iar cerul te zdrobeste cu imensitatea lui chiar deasupra, ce poti face altceva decat sa te cufunzi in tine si sa vezi altfel EU-ul. Legat de maini si de picioare de balansoar, iti bati alternant secundele vietii ca si cum ai fi propriul tau metronom. Iti vine sa le numeri, sa le respiri, sa le mesteci. Si tot ce ramane dupa acest experiment e gustul amar al neimplinirii, sau mirosul de frunze arse de la-nceput de toamna, sau numarul clipelor de asteptare de pe o banca verde. O noua partitura, in acelasi ritm, la pianul vietii fara bemoluri si diezuri clare, fara tonuri si semitonuri, doar o muzica amestecata si nedeslusita de mirosuri, gusturi si senzatii ...tu dirijor dar si interpret, pe orizontala prispa a vietii. Asa imperfecta cum e ea .....

12 MARTIE

Hai sa facem hora mare !!!!!!

Prieteni dragi , oameni buni nu ma jigniti intrebadandu-ma lucruri subintelese (default ) . Intrebati-ma DE CE ? daca vreti sa ma incuiati , sa ma faceti sa gandesc inainte de a raspunde . Intrebati-ma CUM ? daca vreti sa-mi scrutez existenta si sa va raspund care e atitudinea mea in fata provocarii .Intrebati-ma CAND ? daca vreti sa-mi caut in atitudinea mea temporala o bresa . Intrebati-ma UNDE ? daca vreti sa-mi aflati intersectarea mea cu axele planare telurice . Dar nu ma intrebati daca ma bag in orice inseamna nou si nefacut de mana si minte mea , caci e ca si cum ati intreba pestele daca inoata sau vulturul daca tine linia orizontului .
Si pentru cei uimiti de retorica mea initiala iata despre ce era vorba in provocarea prietenilor mei . Sper ca v-am taiat cheful de a mai intreba lucruri simple ...astept intrebarile voastre concrete si dar mai ales actiunile . Caci vorba coafeaza realitatea , doar faptele o schimba cu adevarat . Si tare mai avem nevoie , cei de varsta noastra mai ales , de o schimbare in bine ..... Asa ca sunt ON pentru cand va veni ziua aceea .

Scrisori catre Dumnezeu

La initiativa unui prieten, Pepi Mustateanu, un grup legat deja de niste tabieturi anterioare, ne-am apucat de comunicat cu divinitatea, chiar asa unilateral cum pare. Si pentru ca stilul epistolar ni s-a parut cel mai potrivit iata ce mi-a iesit mie . " M-am gandit sa incep cu un apelativ, dar n-am gasit niciunul potrivit. Toate erau ori prea curtuazice si umane( gen : stimate domnule , dinstins domn ...) ori prea familiale ( draga domnule , prietene drag ... ). Asa ca am abandonat ideea. Apoi m-am gandit ce fel de scrisoare sa fie : de multumire, o rugaciune, una in care sa-ti cer socoteala, una de hulire? De data asta am facut bine ca am gandit mai mult, am gasit o solutie cred prea rar folosita. Desigur vreti s-o stii, asa ca, iti voi curma curiozitatea: e o scrisoare de compatimire. Dar ce spun eu, tu deja stiai asta inaintea mea. Pentru inceput am incercat sa lucrez la atitudine asa ca m-am ridicat pe varfurile picioarelor mimand o privire agatata de cat mai sus si mult prea serioasa. Apoi m-am vazut intins in zeflemea pe covor, cum imi place mie sa stau cateodata ca sa ma relaxez si sa privesc in sus cu un zambet sugubat in coltul gurii. Nici asta nu a fost pe gustul meu, asa ca mi-am luat genunchii in brate si am inceput sa privesc, serios si calat pe seriozitatea incercarii mele, drept in ochi personajul. Si asta mi-a fost cel mai greu cu putinta in cariera mea de privitor si crede-ma privesc des si apasat, pana in profunzimea relativa de care pot sa dau dovada. Nu voi admite niciodata lipsa interlocutorului, ar insemna sa admit o posibila nebunie. Ar inseamna sa neg existenta lui si nu asta vreau nici in cazul de fata. Poate unii ar putea spune ca e foarte usor. Nimeni nu te poate contrazice, nimeni nu probeaza contrariul, orice spui va fi adevarat si corect, aprioric, inainte de a le spune. Eu insa stiu ca nu e asa, si, tocmai de aceea, mi-am luat o sarcina grea, chiar una dintre cele mai grele: sa te compatimesc pe tine, Dumnezeu. Probabil ca altii au facut si mai mult de-atat, Cioran s-a luat la tranta cu el, eu doar atat imi permit ... si asta cu greu ... Ei bine ...da, te compatimesc. Asa impersonal cum suna. Noroc ca nu mereu si nu in acelasi fel. Si mai ales nu pentru orice. Sa incep cu recunoasterea neputintei de a nu putea fi Dumnezeu? Nuu, voi incepe cu faptul ca n-as putea sa-mi suport sosiile mereu cu sabia in coaste. Sa le simt suflarea rece in ceafa, « spusa « in limbi diferite, dar cu aceeasi indoiala declarata. Sa fiu eu insumi personajul atator carti diferite ca structura dar sinergice in sens, sa mi se puna in gura vorbe pe care nu le-am spus niciodata si ganduri pe care nu le-am gandit vreodata. Sa ma uit la pretinsul meu portret si sa vad chipuri diferite. Te compatimesc pentru zilnica si inmiita ridicare si coborare pe cruce, provocata de semenii mei. Te compatimesc pentru neincrederea cu care de cele mai multe ori copii tai te privesc. Probabil ca unii ar ierta si asta usor si stiu ca esti unul din putinii care chiar o fac. Dar sa inghiti hulirea in tacere, iar o eventuala lectie a ta sa fie tratata ca o fatalista pagina de destin? Te compatimesc pentru faptul de a sti prea multe adevaruri absolute, pentru faptul ca nu ai ocazia sa te indoiesti si ca nu ai parte de frumusetea de a cauta solutii, pentru lipsa de exuberanta a obtinerii unei victorii (caci la tine toate actiunile sunt victorii), pentru inexistenta viitorului in sine macar ca notinune. Banuiesc ca timpul e angajatul tau credincios, e degetul cel mic pe care ne invarti pe toti si pe care, la nevoie, il poti derula inainte si inapoi dupa cum ti-e pofta. Ei bine pentru asta nu stiu daca te compatimesc, scuza-mi inconsecventa . Te compatimesc ca mereu ai dreptate, chiar si atunci cand aparent nu pare, dar si pentru simplu fapt ca nu stii ce e frica. Ma gandesc deasemeni ca nu ai un Dumnezeu al tau pe care sa-l iubesti, care sa fie ultima ta scapare in care sa crezi, ultima reduta si pe care eventual uneori sa-l compatimesti. N-ai in ce-ti sprijini nepuntinta, punctul de care un muritor ar avea nevoie sa schimbe lumea, la tine e o imensitate. Ma intreb care sunt limitele tale si cum definesti nesfarsitul? Si ce e infinitul nostru pentru tine? Probabil un punct in care te simti stangher spatial si temporal. Te compatimesc pentru singuratatea ancestrala care probabil atarna greu uneori. Te compatimesc pentru faptul ca nu stii ce e aia tanafobie si ca nu ai in buzunar niciun certificat – nici de nastere si nici de deces. Insa te mai compatimesc si ca vezi din timp, micile noastre strategii, glumitze, intoarceri de condei, rastalmaciri si tachinari, fara a prinde placuta senzatie de trecere din inaltul cerului in fundul pamantului si invers pe care il creeaza astfel de stari. Si chiar acum, te compatimesc ca stii ce curpinde scrisoarea asta, inainte de a vedea si simti ca ea e sincera si mi-o insusesc pe deplin, ceea ce imi da iar un sentiment de inutilitate a actiunii. Nicio materialitatea n-ar putea cuprinde atatea calitati si starni atata invidie sau compatimire asa ca atunci cand cred in tine, caci cu siguranta o fac, te simt energetic doar, si mi-esti deajuns asa atotcuprinzator. Ei bine, si daca am ajuns sa te compatimesc pentru toate acestea inseamna ca te iubesc, daca te compatimesc inseamna ca iti pot ierta orice, caci iti recunosc ca stiuta greseala. Dar cel mai mult inseamna, ca eu cred ca a fi om poate fi dumnezeesc si invers nu, iar ca existi in ficare din noi prin toate lucrurile bune care ni se intampla e o explicatie pentru faptul ca mereu completat de la fiecare dintre noi muritorii cu cate ceva bun, esti superior noua. Asa ca au dreptate unii, nici sa te compatimesc nu pot, tot iubire inseamna ... Asa ca, sa fii iubit Dumnezeul meu si al tutorora, e singura actiune pe care o putem indrepta asupra-ti! Orice altceva e desertaciune."