Noica spunea : " Esenta vietii este sa cauti esenta vietii ! "
20.11.2004
Formula vietii : dualitatea materie –spirit . Echilibrul lor face ca viata sa existe si sa se perpetueze . Aduce la tacere hazardul si risipeste temerile . Si omul ,ca fiinta vie, are de respectat aceasta regula simpla . Nu numai pentru o existenta ordinara dar si pentru dezvoltare si evolutie . Constientizam ca regulile simple sunt cele esentiale si cautam adevarul in ele si nu in ganduri ascunse dupa tone de idei incalcite ?
Au fost cazuri cand am simtit ca altcineva e partea mea materiala care-mi era suficienta pentru a-mi rebalansa echilibrul . Nu ma mai interesa nici de mine si in genere existenta mea nu avea alte nevoi si dorinte de acest gen . Nu ma mai vadeam pe mine decat prin perspectiva ei – atat cat trebuia sa fiu si sa exist la nivelul unei forme materiale generator de umbra . Nevoia de material zburda intai acolo si , apoi , se ostoia linistita si obosita de exercitiul in gol , de cele mai multe ori la picioarele mele , ca un caine care isi doreste osul visat dar nu poate ajunge la el .
Nevoia venea din necesitatea pastrarii acestui echilibru , directionata catre imbracarea cu intalniri spirituale , aproape zilnice , care ma binecuvantau , a acestui schelet material necesar . Balansul acesta , neechilibrat de cele mai multe ori , intre cele doua ingrediente fac ca NEVOIA sa fie dusa la extrem si ridicata la rangul de slabiciune . Fiecare din ele , prin persistenta lor punctuala si apasarea individuala , nu fac altceva decat sa dea apa la moara unei slabiciuni binevenite – nevoia de echilibru . Aceasta incercare de explicatie metafizica poate fi privita poate ca o incercare de justificare a actiunii socio-umane, de aceasta data , pe care o traim . Dar ea nu vrea decat sa explice indarjirea temporala si de intensitatea cu care tindem sa compensam fiecare din cele doua laturi ale existentei noastre reale si setoase .
joi, 30 septembrie 2010
Rascolind prin mine . Episodul 4 - Lacrima , divina creatie ...
12.02.2005
O lacrima ! O infinitdezimala particica de fericire ! Atat de sincera , atat de pura ata de rupta din sufletul meu .Sunt binecuvantat cred mereu cand reusesc sa vars o lacrima , caci atunci ma simt mai bine .Ma simt prin ceea ce reprezinta lacrima – un sulfet comprimat in niste molecule . O transpiratie racoritoare a sufletului prin care-si revarsa durerea sau fericirea iar uneori pe amandoua . O samanta de EU , neluata in seama decat de mine . Cum as putea , tocmai eu , sa fiu atat de ingrat cu ceea ce sunt EU? Altii ...treaba lor . Prin nepasare , prin ignoranta, prin lipsa de interes . Cand ai plans ultima data ? – mi se pare o intrebare de o transanta nevoie de apropiere de un suflet . Sa-i stii temporal dar si cauzal aceasta eruptie a frumusetii sufletului . N-o cautati printre lacrimi teatrale sau printre lacrimi de durere . E altceva . Si faptul de a-l denumi plans mi se pare o blastfemie . A lacrima e altceva .NU atrage prin cantitate ci prin consistenta sentimentului datator de energii procreative .Caci este , pana la urma , un act de procreatie .Si ca orice act de acest gen e grandios ! Te simti pentru cateva secunde cel datator de viata , un Dz . mai mic , insignifiant , dar al tau , iar ea ,LACRIMA , o efemera viata a intruchiparii FERICIRII pe pamant . Biologic -doar o secretie , dar filosofic o complexa amestecare de trairi comprimate in picaturi de apa sfintita . Ma incred atat in divinitatea acestui act incat cred ca lacrimile nu sunt decat binecuvantarea lui Dz de a-i purta propriile lacrimi si de a le aduce aici pe pamant unde e normal sa treaca neintelese si nebagate in seama . E semnul existentei dumnezeirii si gestul contopirii cu el . Marcator de existente pamantene si risipa de sfantita apa pentru cei care stiu sa aprecieze putinul material si infinitul ideatic cuprins in ele .
O lacrima ! O infinitdezimala particica de fericire ! Atat de sincera , atat de pura ata de rupta din sufletul meu .Sunt binecuvantat cred mereu cand reusesc sa vars o lacrima , caci atunci ma simt mai bine .Ma simt prin ceea ce reprezinta lacrima – un sulfet comprimat in niste molecule . O transpiratie racoritoare a sufletului prin care-si revarsa durerea sau fericirea iar uneori pe amandoua . O samanta de EU , neluata in seama decat de mine . Cum as putea , tocmai eu , sa fiu atat de ingrat cu ceea ce sunt EU? Altii ...treaba lor . Prin nepasare , prin ignoranta, prin lipsa de interes . Cand ai plans ultima data ? – mi se pare o intrebare de o transanta nevoie de apropiere de un suflet . Sa-i stii temporal dar si cauzal aceasta eruptie a frumusetii sufletului . N-o cautati printre lacrimi teatrale sau printre lacrimi de durere . E altceva . Si faptul de a-l denumi plans mi se pare o blastfemie . A lacrima e altceva .NU atrage prin cantitate ci prin consistenta sentimentului datator de energii procreative .Caci este , pana la urma , un act de procreatie .Si ca orice act de acest gen e grandios ! Te simti pentru cateva secunde cel datator de viata , un Dz . mai mic , insignifiant , dar al tau , iar ea ,LACRIMA , o efemera viata a intruchiparii FERICIRII pe pamant . Biologic -doar o secretie , dar filosofic o complexa amestecare de trairi comprimate in picaturi de apa sfintita . Ma incred atat in divinitatea acestui act incat cred ca lacrimile nu sunt decat binecuvantarea lui Dz de a-i purta propriile lacrimi si de a le aduce aici pe pamant unde e normal sa treaca neintelese si nebagate in seama . E semnul existentei dumnezeirii si gestul contopirii cu el . Marcator de existente pamantene si risipa de sfantita apa pentru cei care stiu sa aprecieze putinul material si infinitul ideatic cuprins in ele .
Rascolind prin mine. Episodul 3 - Margaritare de fericire
Cele mai frumoase flori ? O chestie de gust sau doar de deprindere sau mostenire congenitala ? Lacramioarele - as raspunde eu . Se mai numesc si margaritare .Un singur cuvant care le defineste prin simpla sinonimitate : margaritar . In esenta intruchiparea materiala a ceea ce incercam sa definesc : puritate si candoare ! Inrourate , in verdele crud al primavarii , in tecile lor partinitoare si proteguitoare , par etalate spre comparatie .Produsul naturii perfecte : roua si lacrimile .Aceeasi substanta , aceasi insemnatate, diferite transpuneri vizuale . Roua - lacrima de dimineata a naturii , efemera si ea , mai trainica prin menirea simbolistica ce i-a fost atribuita .
O lacrima de fericire – fericit si incantat cand o revars peste ochii mei dar si mai rascolit daca as stii ca o nasc in sufletul cuiva . O lacrima doar , care sa inghesuie sperante si vise - naruite sau increzatoare , speranta si dragoste . Un semn al trecerii fericirii peste tine , fara urme vizibile si fara pareri de rau . Caci altfel ar fi asa cum spune Gabriel Garcia Marquez : Cine te face sa plangi , nu te merita ! Desi parca mi-ar placea sa-mi scald trupul in lacrimi de fericire ! Si parca in incapatinarea de a-l contrazice inca o data am scris candva o dedicatie pe o carte ….
O lacrima de fericire – fericit si incantat cand o revars peste ochii mei dar si mai rascolit daca as stii ca o nasc in sufletul cuiva . O lacrima doar , care sa inghesuie sperante si vise - naruite sau increzatoare , speranta si dragoste . Un semn al trecerii fericirii peste tine , fara urme vizibile si fara pareri de rau . Caci altfel ar fi asa cum spune Gabriel Garcia Marquez : Cine te face sa plangi , nu te merita ! Desi parca mi-ar placea sa-mi scald trupul in lacrimi de fericire ! Si parca in incapatinarea de a-l contrazice inca o data am scris candva o dedicatie pe o carte ….
Rascolind prin mine .Episodul 2 - Echilibrul relatiilor interumane
09.03.2005
Fiecare din noi suntem un sumum de sentimente si trairi care se imperecheaza ( nu neaparat unu-la-unu ) facandu-ne sa fim ceea ce suntem de fapt pentru ceilalti .Si asta prin modul in care unele dintre acestea reusesc sa depaseasca limita de echilibru care teoretic ar trebui sa fie intre ele . Ar fi ideal ca aceasta stare de echilibru sa existe si sa persiste si tot asa de real este ca sa constientizam aceasta stare si sa actionam astfel incat ea sa fie cat mai aproape de acest echilibru de cele mai multe ori instabil . Ca nu toti reusim sau nici nu incercam , face parte din slabiciunea omeneasca si depinde de cei din jurul nostru ca ele sa fie sau nu , intr-o masura mai mare sau mai mica , trecute cu vederea .
Din astfel de stari de nechilibru traiesc contradictiile pe care le generam sau le infruntam de la semenii nostrii . Marele avantaj este modul in care , prin comunicare , putem stabili –ajutati fiind – ca suntem dincolo de echilibrul cerut de cei din jurul nostru . Constientizarea este primul proces in tendinta de echilibrare a balantei . Primul pas e facut si il constientizam prin prisma enervarii celuilalt , crearii de stari de tensiune , reactii neconforme ,reprosuri sau simple atentionari , sau , in lipsa unei exteriorizari complete, chiar prin propria intuitie . Unii se opresc aici si chiar reactioneaza invers . Par ca ei sunt de fapt cei frustati si actioneaza prin refuzul acceptarii starii de fapt . Felul sinelui de a se retrage in fata incercarii de modificare a entropiei . Usor si de acceptat ca explicatie pentru ceea ce se intampla in jurul nostru .
Cealalta ipotetica varianta este mai greu de acceptat ,pentru ca o acceptare a unei greseli aduce dupa ea si nevoia de terapie si toate aceastea inseamna energie pierduta . Conform tendintei de minim consum energetic chiar si simpla verificare a acestei ipoteze pare fara rost si ilogica .
Fiecare din noi suntem un sumum de sentimente si trairi care se imperecheaza ( nu neaparat unu-la-unu ) facandu-ne sa fim ceea ce suntem de fapt pentru ceilalti .Si asta prin modul in care unele dintre acestea reusesc sa depaseasca limita de echilibru care teoretic ar trebui sa fie intre ele . Ar fi ideal ca aceasta stare de echilibru sa existe si sa persiste si tot asa de real este ca sa constientizam aceasta stare si sa actionam astfel incat ea sa fie cat mai aproape de acest echilibru de cele mai multe ori instabil . Ca nu toti reusim sau nici nu incercam , face parte din slabiciunea omeneasca si depinde de cei din jurul nostru ca ele sa fie sau nu , intr-o masura mai mare sau mai mica , trecute cu vederea .
Din astfel de stari de nechilibru traiesc contradictiile pe care le generam sau le infruntam de la semenii nostrii . Marele avantaj este modul in care , prin comunicare , putem stabili –ajutati fiind – ca suntem dincolo de echilibrul cerut de cei din jurul nostru . Constientizarea este primul proces in tendinta de echilibrare a balantei . Primul pas e facut si il constientizam prin prisma enervarii celuilalt , crearii de stari de tensiune , reactii neconforme ,reprosuri sau simple atentionari , sau , in lipsa unei exteriorizari complete, chiar prin propria intuitie . Unii se opresc aici si chiar reactioneaza invers . Par ca ei sunt de fapt cei frustati si actioneaza prin refuzul acceptarii starii de fapt . Felul sinelui de a se retrage in fata incercarii de modificare a entropiei . Usor si de acceptat ca explicatie pentru ceea ce se intampla in jurul nostru .
Cealalta ipotetica varianta este mai greu de acceptat ,pentru ca o acceptare a unei greseli aduce dupa ea si nevoia de terapie si toate aceastea inseamna energie pierduta . Conform tendintei de minim consum energetic chiar si simpla verificare a acestei ipoteze pare fara rost si ilogica .
Rascolind prin mine . Episodul 1 - Zbuciumari temporale
Uneori intamplator , alteori manati de o aducere aminte ne rascolim trecutul. Prin suflete ( cel mai adesea ) , prin file de timp trecute si adormite prin biblioteci , prin fisire ( mai nou ) sau chiar prin buzunare. Ne incanta mai mereu regasirea cu EU-ul prafuit,semn al evidentului progres actual iar uneori regasim in diferentele dintre EI bila grea a timpului care ne-a albit simtim timpul si altfel decat in incheieturi si finisare a realitatii inconjuratoare sau prin maturitatea copiilor nostrii .
Asa am dat eu , intamplator , peste niste urme de creion pe foi albe nesatule .
21.05.2005
Timpul trece .Imi face in ciuda nu numai prin inevitabila lui scurgere dar si prin ceea ce-mi ofera . Ma arunca in valtoare ca apoi sa ma potoleasca brusc si nu parinteste ca pe un copil care are tendinta sa zburde necontrolat . M-as bucura ca odata sa stiu ca asta a insemnat un pas in fata , o evolutie spre ceea ce cred a fi calea pe care mi-o doresc . Dar apare cu noi ipostaze care framanta , dor si trec doar pentru a face lor urmatoarelor . Un valatuc cu ace care impung si lasa locuri usor sesizabile pentru un timp sau cine stie cat . Oricat as vrea sa le ignor si sa ma lupt constient cu ele , ma fac sa ma gandesc la un balon imens umflat cu aer la presiune maxima dar care prin prisma micilor orificii ajunge inevitabil sa plonjeze in primitoarea mare a indolentei . Mi-e frica de ele iar aceasta frica e o frica mobilizatoare , ma face si mai mult sa lupt cu ele si sa le combat . Ma gandesc mai mereu daca refacerea presiunii din balon sau suflul usor din spate care-l face sa pluteasca catre o nedefinita destinatie sunt actiuni suficiente . Mi-e frica pentru ca necunoscutul si imprevizibilul trebuie sa nasca respect prin frica , e frica o stare de manifestare a vointei sau doar o lamentabila motivatie solvabila care face posibila gratierea unei posibile culpe intransigent de apasatoare ? Face parte poate din jocul de-a balonul , sau tocmai aceasta particularitate il face pe acesta atat de nesagalnic dar si neostoit imperiu de intrebari cu raspunsuri imprevizibil de incerte . Traim pentru un scop sau scopul determina trairea ? Ne complacem sa umplem un spatiu oricum al fi el sau il ajutam sa fie asa cum am vrea de fapt ? Ne pasa ca este cateodata doar aer in loc de gaz nobil , asa cum ne-am fi dorit sau tocmai acest fapt ne determina reactiile ? Gandim particular sau reactionam haotic la impulsuri de moment ? Suntem sclavii ideilor altora sau reusim sa le filtram prin propria constiinta si sa le acceptam sau nu doar daca se potrivesc in general si nu local ( particular ) . Dar mai ales chiar ne place sa ne guverneze un subconstient doar pentru ca teoretic avem scuza de a fi loviti de imposibilitatea de a-i altera intangibilitatea ?
Ne-am impartit vointa si gandurile in constient si inconstient pentru a putea baleia intre ele in functie de cum ne place . Am acceptat cele doua parti ( nu neaparata egale) ca fiind ale noastre dar le acceptam pe rand antagonismul reactiilor si hranim din ele duplicitatea trairilor noastre . Le culcam la pieptul nostru si le hranim cu iluzii chiar si dupa ce au muscat mana care ,desi obosita, le-a ostoit setea cu bucatile din realitatea pe care o cladim zilnic . Le dam posibilitatea ca agoric sa-si trambiteze discursul si sa-si concretizeze argumentele prin infierate cuvinte si ganduri malefice . Apoi le dam crezare si le multumim pentru marea lectie de viata , iar ele dorm linistite in timpul zbuciumatului nostru somn , linistite ca si-au atins scopul- iar scopul lor ne-a determinat , oricum ar fi , trairea noastra .
Nu vreau sa fiu partas la aceasta cruda si macabra butaforie a vietii . Vreau sa-mi asum greselile mele si sa ma bucur de realizarile proprii nu sa ma bucur de greselile altora sau sa –mi asum realizarile lor . Dar mai mult as vrea sa fiu partas la fericirea altora de a se bucura de implinirile lor si de a le fi alaturi cand se intristeaza de neplacerile inevitabile ale vietii .
Asa am dat eu , intamplator , peste niste urme de creion pe foi albe nesatule .
21.05.2005
Timpul trece .Imi face in ciuda nu numai prin inevitabila lui scurgere dar si prin ceea ce-mi ofera . Ma arunca in valtoare ca apoi sa ma potoleasca brusc si nu parinteste ca pe un copil care are tendinta sa zburde necontrolat . M-as bucura ca odata sa stiu ca asta a insemnat un pas in fata , o evolutie spre ceea ce cred a fi calea pe care mi-o doresc . Dar apare cu noi ipostaze care framanta , dor si trec doar pentru a face lor urmatoarelor . Un valatuc cu ace care impung si lasa locuri usor sesizabile pentru un timp sau cine stie cat . Oricat as vrea sa le ignor si sa ma lupt constient cu ele , ma fac sa ma gandesc la un balon imens umflat cu aer la presiune maxima dar care prin prisma micilor orificii ajunge inevitabil sa plonjeze in primitoarea mare a indolentei . Mi-e frica de ele iar aceasta frica e o frica mobilizatoare , ma face si mai mult sa lupt cu ele si sa le combat . Ma gandesc mai mereu daca refacerea presiunii din balon sau suflul usor din spate care-l face sa pluteasca catre o nedefinita destinatie sunt actiuni suficiente . Mi-e frica pentru ca necunoscutul si imprevizibilul trebuie sa nasca respect prin frica , e frica o stare de manifestare a vointei sau doar o lamentabila motivatie solvabila care face posibila gratierea unei posibile culpe intransigent de apasatoare ? Face parte poate din jocul de-a balonul , sau tocmai aceasta particularitate il face pe acesta atat de nesagalnic dar si neostoit imperiu de intrebari cu raspunsuri imprevizibil de incerte . Traim pentru un scop sau scopul determina trairea ? Ne complacem sa umplem un spatiu oricum al fi el sau il ajutam sa fie asa cum am vrea de fapt ? Ne pasa ca este cateodata doar aer in loc de gaz nobil , asa cum ne-am fi dorit sau tocmai acest fapt ne determina reactiile ? Gandim particular sau reactionam haotic la impulsuri de moment ? Suntem sclavii ideilor altora sau reusim sa le filtram prin propria constiinta si sa le acceptam sau nu doar daca se potrivesc in general si nu local ( particular ) . Dar mai ales chiar ne place sa ne guverneze un subconstient doar pentru ca teoretic avem scuza de a fi loviti de imposibilitatea de a-i altera intangibilitatea ?
Ne-am impartit vointa si gandurile in constient si inconstient pentru a putea baleia intre ele in functie de cum ne place . Am acceptat cele doua parti ( nu neaparata egale) ca fiind ale noastre dar le acceptam pe rand antagonismul reactiilor si hranim din ele duplicitatea trairilor noastre . Le culcam la pieptul nostru si le hranim cu iluzii chiar si dupa ce au muscat mana care ,desi obosita, le-a ostoit setea cu bucatile din realitatea pe care o cladim zilnic . Le dam posibilitatea ca agoric sa-si trambiteze discursul si sa-si concretizeze argumentele prin infierate cuvinte si ganduri malefice . Apoi le dam crezare si le multumim pentru marea lectie de viata , iar ele dorm linistite in timpul zbuciumatului nostru somn , linistite ca si-au atins scopul- iar scopul lor ne-a determinat , oricum ar fi , trairea noastra .
Nu vreau sa fiu partas la aceasta cruda si macabra butaforie a vietii . Vreau sa-mi asum greselile mele si sa ma bucur de realizarile proprii nu sa ma bucur de greselile altora sau sa –mi asum realizarile lor . Dar mai mult as vrea sa fiu partas la fericirea altora de a se bucura de implinirile lor si de a le fi alaturi cand se intristeaza de neplacerile inevitabile ale vietii .
joi, 26 august 2010
Inca o batalie "castigata" . Sa vedem cum o fi razboiul .....
Astazi toata ziua m-am luptat cu timpul. Enervant de lent in fandari si parari, parea un Goliat care se distreaza. Un erudit maestru in joaca lui cu un biet pretendent la arta de a fi. El - calm si fara miza, detasat si fara graba, fara frica de previzibil sau esec , Eu - dimpotriva ,dornic de ritm si finalizare, acid si bataios,cu garda mereu pusa de frica atingerii cu absolutul. Apoi , usor am inceput sa fiu languros ca el , detasat si fara febrilitatea inceputului in acest ring implacabil si probabil s-a plictisit, caci , intr-un rastimp , sub o frumoasa luna care si ea incepuse insa sa piarda teren , m-a rapus cu un somn adanc , probabil un minor premiu de consolare , pasuindu-ma inca un duel pana la lovitura fatala .
Drept pentru care pot sa va spun si voua inca o data : Noapte buna , a inceput o noua zi !
Drept pentru care pot sa va spun si voua inca o data : Noapte buna , a inceput o noua zi !
sâmbătă, 14 august 2010
decizii printre dumnezei
Mereu gasim cate o bifurcatie si de decizia noastra conteaza drumul mai departe . Iata insa ca de fapt sunt doua decizii : una si cea fundeamentala este in ce fel luam decizia: logic sau sentimental si abia apoi alegerea propriu zisa din multitudinea de optiuni posibile . O sa spuneti ca insasi ideea acesta este una pe care nu o poate face decat un analitic si un homo-algoritmicus ,insa suntem , sau cel putin asta cred eu , la momentul in care vrem sa intelegem lucrurile si nu putem fi altfel . Subconstientul nu asteapta feeling pentru a fi inteles ci logica clara si fermitate pentru a fi subjugat . Si cu cat reusim mai mult sa-i punem capastru inseamna sa suntem mai mult stapani pe el si totodata pe noi insine . El e legatura cu lumea abtracta , cu irealul palpabil ( in alte feluri decat tactil ) cu gandurile noastre ascunse si nerecunoscute, ne defineste pe noi cei adevarati. Eu nu cred in cunoasterea totala a eului , pe care unii il propovaduiesc si pretind , tocmai din aceasta cauza . Iar o astfel de cunoastere absoluta e ca si necunoscutul de care vorbeam - daca nu mai ramane asa ar deveni neinteresant. De aici nevoia permanenta a omului intru cunoastere si asta datorita existentei permanente a necunoscutului.Necunoscutul este umbra fiecarui lucru, fiinte sau simtire, cel care n-are nevoie de lumina pentru a dainui. E apanajul nasterii acestuia. Atunci cand omul nu a mai avut ce descoperi , fie chiar si prin imperfectiunea lui proprie de a scruta si altfel orizontul , a inceput sa inventeze necunoscuturi false . Si cu atat mai mult sunt de revelat cu cat ele nu exista . Asa s-a nascut notiunea de Dumnezeu , inobilat apoi cu daruri mistice , expansioniste , motivatii superficiale si cai de refulare a psihozelor proprii . Si atat timp cat facem la fel si ajungem la nevoia unui Dumnezeu , o facem din asumata incapacitate de a rezolva singuri propriile probleme , asa cum au facut oamenii de-a lungul vremii . Nu zic ca e rau , chiar daca e necesar , indiferent cum l-am numi sau cat de mult l-am atasa unei culturi de masa , dar sa-l privim asa cum este de fapt , sa-l infasuram in mantia si culorile personale , sa-l preaslavim prin propriile semne de cainta ( daca exista sau daca e cazul ) . Dumnezeu e adaptabil nevoilor fiecaruia si ,de aceea ,desprinderea lui datorita perspectivei in milioane de Dumnezei personali e o realitate . Dumnezeu insa are niste valente comune pe care toti, atunci cand il acceptam o facem neconditionat sau cu bucurie in suflet . Unul dintre acestea este ca e ultima reduta inaintea singuratatii . E primul in viata noastra , fiind cel care ajuta la nasterea fiecaruia si care calauzeste calea catre lumea de apoi ( mistic vorbind ), e ultimul in care ne punem speranta si increderea chiar inainte de a-l repudia , e cel care ne asculta rugile si multumirile ( mereu intr-o paritate inechitabila ). Dar are avantajul maleabilitatii permanente la personalitatea noastra si il numim si vedem asa , desi el este altceva : este propriul nostru EU .
Si astfel, gandind numai in termenii - eu gandesc , eu traiesc , eu am propria mea religie , nu inseamna ca de fapt imbratisam doar propriul nostru Dumnezeu si deci doar implicit pe noi insine ? Si ca uitam ca doar prin comparatie si relativitate cu ceilalti suntem ce suntem si nu o fiinta nascuta din actiunea aditiva a imaginilor reflectate din ceilalti ,ci una care sa poate filtra senzitiv si adaptativ realitatea din jurul nostru in functie de scopurile proprii? Caci asa cum spunea Liiceanu , e inteligent nu cel ce copiaza ci cel care adapteaza idei despre viata . Invataturile in viata ar trebui sa fie precum lumina , te orbeste cand te uiti direct in ea , apoi , te obisnuiesti cu intensitatea ei puternica si continui sa traiesti cu ea intr-un fel simbiotic, ancestral . SI uite-asa ...., coroland , ajung la greseala de a fi categoric cu orice , indiferent de natura acelui ceva ... si astfel imi dovedesc inca o data categoria bicisnica de muritor supus greselii .
Si astfel, gandind numai in termenii - eu gandesc , eu traiesc , eu am propria mea religie , nu inseamna ca de fapt imbratisam doar propriul nostru Dumnezeu si deci doar implicit pe noi insine ? Si ca uitam ca doar prin comparatie si relativitate cu ceilalti suntem ce suntem si nu o fiinta nascuta din actiunea aditiva a imaginilor reflectate din ceilalti ,ci una care sa poate filtra senzitiv si adaptativ realitatea din jurul nostru in functie de scopurile proprii? Caci asa cum spunea Liiceanu , e inteligent nu cel ce copiaza ci cel care adapteaza idei despre viata . Invataturile in viata ar trebui sa fie precum lumina , te orbeste cand te uiti direct in ea , apoi , te obisnuiesti cu intensitatea ei puternica si continui sa traiesti cu ea intr-un fel simbiotic, ancestral . SI uite-asa ...., coroland , ajung la greseala de a fi categoric cu orice , indiferent de natura acelui ceva ... si astfel imi dovedesc inca o data categoria bicisnica de muritor supus greselii .
Abonați-vă la:
Postări (Atom)